Nu știu dacă vă spune ceva cuvântul „stultocrație”. Probabil că nu. Găsiți greu cuvântul chiar și într-un dicționar de neologisme: În latinește, stultus înseamnă „prost, nebun”, iar kratos, pe greaca veche, vrea să spună „conducere”. Așadar, stultocrație înseamnă o societate condusă de proști. De proaste, ca să nu mă refer doar la bărbați.
Ce e de făcut în asemenea situații? Evident, să facem ceea ce facem de câțiva ani: râdem, batjocorim, protestăm, strigăm încasăm gaze, bastoane. Dar mai putem face ceva. Să ne amintim personaje care au refuzat, în vremuri mult mai grele, să fie proști. Așa cum a fost, de pildă, academicianul Grigore Moisil (1906–1973), un (re)nume de referinţă nu doar în ştiinţele matematice.
„Turist” cultural de performanţă, el se plimba cu dezinvoltură şi competenţă prin varii domenii, de la muzică la artele plastice. De altfel, doctoranzii săi trebuiau să susţină şi o disertaţie dintr-un cu totul alt domeniu decât cel matematic. Nimic din ţinuta, din comportamentul marelui Moisil nu a fost apropiat de academismul scrobit şi suficient, de morgă sau de locul comun. Dimpotrivă! S-a comportat mereu ca un om liber, imprevizibil, buimăcitor. Subtil bon viveur, şi-a trăit viaţa cu intensitatea unui neobosit epicureic.
Prieten cu vinul bun, a fost, de altfel, autorul unui paradox ce pune ameţitor în evidenţă tocmai raportul dintre voie şi interdicţie: „Orice om are dreptul la un pahar, la un singur pahar de vin. Care după ce este băut îl transformă într-un alt om. Care, la rândul lui, are dreptul la un singur pahar de vin, care îl transformă în alt om, ş.a.m.d.”
Într-o epocă în care comanda politică năzuia să schimbe şi regulile matematicii, a îndrăznit să râdă de mai micii vremurilor cu o ironie şfichiuitoare. Astfel, se spune că un politruc i-ar fi cerut imperativ să îi dea nota 10 unei odrasle cu foarte înaltă protecţie. Moisil l-a invitat să intre primul în examen şi, după ce a ascultat răbduriu toate inepţiile respectivului, i-a comunicat cu vocea sa baritonală şi ciudat modulată : „Răspunsul dumitale este de nota 10!” Stupoarea asistenţilor nu a cunoscut limite şi o tăcere grea s-a aşternut peste cei din comisie. Maestrul ceda într-un mod lipsit de glorie. Dar zâmbetul celor prezenţi a revenit la finele examinării următorului student: „Răspunsul dumitale este de nota 17!” Fiindcă toate notele ulterioare au pornit de la 10!
La finele anilor ’60, Grigore Moisil era o vedetă de marcă a TVR-ului. Era chemat mereu fiindcă opiniile sale puneau în evidenţă lucruri mai puţin evidente pentru o judecată superficială. Îmi amintesc bine că am urmărit şi eu o emisiune dedicată copiilor despre un câine de vânătoare. Câinele respectiv ajunge la vizuina unor iepuraşi şi, în loc să fie necruţător, se comportă cu ei ca şi cum le-ar fi fost o rudă foarte apropiată.
Moderatoarea — cu potenţiometrul emoţiei la maximum — ne explica nouă, copiilor, cu ce câine minunat avem de-a face. De parcă noi nu vedeam ce se petrece acolo. Surpriza însă a venit de la Moisil, care a spus că ne aflăm într-o mare eroare. Acel câine de vânătoare fusese proiectat pentru a hăitui vânatul, pentru a conduce vânătorul la bârlog. Ceea ce înseamnă că, dacă nu face aşa ceva, ar trebui lichidat fiindcă nu îşi justifică existenţa. Stupoare totală! Iar Moisil a încheiat așa: cel mai grav lucru pentru o societate este confuzia rolurilor. Fiecare trebuie să facă ceea ce ştie să facă şi lucrul pentru care a fost creat! Cam asta e confuzia pe care o trăim și noi, astăzi.