Legenda spune că democrația s-a născut în Grecia. Realitatea ne arată o țară marcată de traume — criza economică și monetară din 2010, un deceniu de austeritate, iar recent, un accident feroviar care nu doar că a luat 57 de vieți, dar a scos la iveală carențele grave ale infrastructurii. Oboseala instalată la nivelul societății ca urmare a suitei acestor șocuri naționale peste care, desigur, s-au suprapus pandemia și ecourile războiului din Ucraina au determinat populația să caute „stabilitatea politică” promisă de partidul Noua Democrație. Aflat la putere încă din 2019, partidul s-a prezentat duminică, 21 mai, la urne în cadrul alegerilor parlamentare și a obținut 40,83% din voturi. Este un partid conservator de dreapta, condus de premierul acum în exercițiu, Kyriakos Mitsotakis. Motto-ul electoral „Cu hotârăre și curaj, înainte” a vrăjit electoratul făcându-l să ignore acuzațiile extrem de grave cu care „Noua Democrație” a intrat în campanie. Pe locul al doilea se situează partidul Syriza, de centru-stânga, condus de fostul premier Alexis Tsipras. Au obținut un neașteptat scor de 20,10% și nu par avantajați nici de o eventuală aritmetică a formării unei coaliții cu partidele mici care, totuși, au trecut pragul electoral. Singurul ajutor notabil ar veni din partea Pasok (Miscarea Socialistă Panelenă — Mișcarea pentru Schimbare), care a obținut 12%. Dar celelalte partide nu doar că au un scor extrem de mic, ele nici nu doresc o coaliție cu Tsipras. Părea aproape limpede că premierul Mitsotakis și-a asigurat un al doilea mandat, dar, chiar și la această diferență, el a declinat invitația președintei Katerina Sakellaropoulou de a forma guvernul, forțând astfel reluarea (constituțională) a alegerilor peste 40 de zile, anume în 2 iulie. Argumentul este unul strategic pentru „Noua Democrație”, deși ușor riscant pentru adevărata democrație! Conform legii electorale din Grecia, în cazul în care nu se poate forma un guvern acceptabil, de reluarea alegerilor profită partidul cel mai bine situat în opțiunile de vot. Concret, dacă în prima zi de alegeri era nevoie de 45% din voturile valabil exprimate pentru ca un partid să poată forma singur guvernul, acum același partid trebuie doar să treacă pragul de 37% din voturi și primește un bonus de 50 de mandate peste ceea ce îi oferă electoratul. Ca urmare, Mitsotakis vrea guvern prin excelență format de partidul său, excluzând nu doar ideea de coaliție, ci și posibilitatea de a colabora cu orice altă forță politică. În principiu, perioadele de criză reclamă așa ceva, după cum premierii ambițioși care speră să reformeze mai radical instituțiile statului (vezi Viktor Orban!) fac tot posibilul spre a acumula întreaga putere decizională în mâinile lor. Să înțelegem că, dincolo de reușita economică pe care a promovat-o în campanie, Mitsotakis caută mult mai mult? Va rămâne el în cadrele democratice sau, după modelul și experiența unor lideri din țările vecine, va contrazice legenda Vechii Elade? Se pare că nici lui Tsipras nu-i displace ideea reluării alegerilor, el sperând ca electoratul indecis să încline spre Syriza, iar partidele mici, care, oricum, nu pot accede în Parlament să-și îndrume susținătorii spre formațiunea sa. Matematic, e aproape imposibil. Realitatea de spune că suntem totuși în Balcani, dar, pe de altă parte, societatea, marea majoritate a votanților, trăiește din promisiuni, iluzii, lozinci. Ce altceva putem crede despre electoratul grec dacă a votat un premier în exercițiu în condițiile în care stabilitatea economică este încă departe de a-și face simțite efectele în buzunarele oamenilor; dacă prețul zilnic al existenței a crescut și se preconizează disponibilizări; dacă „Noua Democrație” guvernează prin scandaluri de interceptări ilegale ale conversațiilor și acțiunilor politicienilor de opoziție, iar trenurile ucid? Ca orice societate, însă, și grecii penalizează pe cel ce ia măsuri radicale și premiază pe cel ce culege roadele primului. Despre Syriza se spune că este un partid populist care a realizat acordurile cu Macedonia (de Nord) și a cedat prea mult în fața condiționalităților impuse de Uniunea Europeană și de organismele financiare internaționale. În plus, să nu uităm frontiera problematică pe care Grecia o are cu Turcia, problematică atât prin rezonanțele istorice, cât și prin criza migrației ilegale. Așadar, tabloul pe care alegătorii l-au avut în fața acestui scrutin nu arată deloc promițător, ambii candidați de marcă (Mitsotakis și Tsipras) fiind bine cunoscuți publicului, în timp ce scena politică nu a putut propune niciun politician nou. Aveau de ales între două rele, într-un context geopolitic în care, probabil, grecii ar fi dorit o rază de lumină. Mitsotakis a promis „o guvernare puternică și stabilă” și s-a impus. Ca întotdeauna în asemenea situații, societatea optează pentru mitul celui care poate face posibilă ieșirea din criză. Iar duminică „speranța a învins pesimismul, unitatea a învins divizarea”, spunea premierul.

Necazurile agendei politice

Din păcate, Grecia se află într-un loc nu tocmai prielnic pe hartă. Este înconjurată de țări cu probleme socio-politice, cu instabilități guvernamentale, în preajma unor mări râvnite de Marile Puteri și în proximitatea unui război de neimaginat până în preziua izbucnirii. Regula de aur a vieții politice este transferul transfrontalier al problemelor și temerilor. Se numește „dependența de context” (path-dependence). Aceasta induce transformări uimitoare atunci când e încărcată pozitiv (vezi anul 1989 în Europa — atunci, de Est, vezi Primăvara arabă, în 2010). Dar poate acționa și distructiv, atunci când nori de incertitudine și interese prea divergente adastă asupra unei regiuni. Să privim harta și ne vom aminti că doar săptămâna trecută s-a desfășurat primul tur al alegerilor generale din Turcia, alegeri în care AKP și-a reconfirmat dominarea asupra politicii de la Ankara, cu Recep Erdogan gata să obțină un nou mandat de președinte, cumva la limita constituțională a celor două intervale posibile. În nord, Bulgaria se zbate într-o criză politică extrem de gravă, nereușind să formeze un executiv din 2021. A trecut deja prin trei serii de alegeri anticipate, fără a produce un rezultat concludent. Chiar dacă partidul conservator GERB, condus de Boyko Borisov (25,39%), are șanse teoretice de a forma o coaliție cu PP-DB (social liberal), condus de Kiril Petkov (23,54%), deja avem semne clare că acest scenariu riscă să nu prindă contur. Dacă prindem curaj să privim spre alegerile din Macedonia, Albania, Bosnia, imaginea de ansamblu devine și mai întunecată. Este clar că, dincolo de lozincile care explică totul și nimic, regiunea întreagă are o profundă problemă de identitate politică. Partidele conservatoare revin sau rămân la putere cu pretenții (chiar cu șanse) de a păstra barca pe linia de plutire, dar nu au o majoritate consistentă încât să poată duce țara într-un port politic sau altul. Atacate permanent de forțe populiste, de orientare variabilă, dar cu certă poziție anti-establishment, anti-europeană sau anti-comunistă, aceste partide se irosesc și consumă energii sociale imense în zona gri a indeciziei de ansamblu. Prezența intereselor străine este evidentă. Slabiciunea instituțională și chiar lipsa unor tradiții democratice solide face posibilă orice fel de criză, aproape oricând. Ceea ce am aflat că a umbrit campania din Grecia nu e străin de niciuna dintre țările din regiune. Grecia, totuși, a primit în 2022 coeficient 87 din 100, privitor la nivelul democrației din țară (drepturi și libertăți), în comparație cu Bulgaria, 79, și Turcia, 32. În fiecare caz avem pluripartidism și reforme, dar nivelul ridicat al corupției politicienilor, fragilitatea presei, dincolo de declarațiile explozive ale unor jurnaliști împătimiți, precum și subțirimea culturii politice menite să cenzureze, măcar prin vot, devierile anti-democratice crează un mediu propice stagnării într-o etapă mai curând de tranziție spre democrație. Dacă ne uităm în vecini, Serbia a fost evaluată doar la 62 de puncte din 100, Albania și Macedonia de Nord, 67. Am putea concluziona că Grecia e campioană regională, după cum „The Economist” a desemnat-o țara cu cea mai solidă creștere economică din 2022. Dar oamenii susțin că încă nu simt mari beneficii, creșterea pensiilor și a salariilor realizată de guvernul în exercițiu putând fi înșelătoare. Amintirea crizei de acum un deceniu e încă prezentă, grecii nemaiavând curaj să experimenteze sau să ajungă în preajma unei asemenea amenințări.

Alegerile din 21 mai

În primul rând „ostilitățile” s-au derulat cu gustul extrem de amar al „Greek Watergate”, cum a fost denumit scandalul de spionaj în care partidul „Noua Democrație” este acuzat că a spionat politicieni din opoziție și jurnaliștii care îi susțin. În speță, cel mai monitorizat de către „Predator” ar fi fost Nikos Androulakis, liderul partidului Pasok (11,90%). Dincolo de voluptatea de a hărțui adversarii, pesemne puterea a văzut în Pasok principala primejdie în calea obținerii majorității de 45%, partidul în cauză putând deveni „balamaua” care să încline balanța puterii. Se numește „partid balama” cel care, prin alianță electorală sau de guvernare, poate determina formarea majorității legal necesare, de o parte sau de alta. Cum nici Mitsotakis nu se aștepta să obțină 41% din voturi la scrutinul de duminică, riscul ca Syriza să formeze o majoritate cu Pasok a fost hotărâtor în desemnarea lui Androulakis ținta ideală. Nu suntem la prima asemenea tactică în regiune: de la campaniile Pegas în Ungaria și Macedonia, la discursul agresiv din Serbia și, de acolo, la arestările în masă din Turcia, avem doar dialecte ale aceleiași strategii de diminuare a șanselor adversarului prin lovirea lui preventivă.

O a doua problemă care a marcat acest scrutin a fost accidentul feroviar din februarie, accident care a demonstrat că, dincolo de rezultatele statistice ale reformei economice, securitatea oamenilor este încă în pericol, iar autoritățile mai au cale lungă până la aura de succes pe care și-o arogă. Proximitatea cu Turcia, în care alegerile au stat sub dramatica amintire a cutremurului și, mai ales, a aceleiași probleme a infrastructurii depășite, dacă nu cumva marcate de disfuncționalități de realizare, nu a făcut decât să crească miza temei și, în cazul Greciei, să radicalizeze poziția celor peste 400.000 de votanți tineri aflați la prima lor șansă de exprimare politică. Cele 57 de victime din Grecia erau studenți. La ora aceea, zeci de mii de oameni au protestat în stradă, guvernul nemaiputând să dea vina pe organismele internaționale sau pe constrângerile la care ar fi fost supusă țara. Iar faptul că partidul premierului Mitsotakis a obținut totuși victoria la acest scor (considerat cel mai mare de după colapsul regimului militar din 1974) demonstrează că, dincolo de cifre, societatea încă se simte în criză.

Vestea bună — veste chiar de manual pentru regiune — este că partidul de extremă dreapta — Partidul Național al Grecilor — a fost interzis pe listele de vot, cu precădere după ce liderul său, Ilias Kasidiaris, a fost condamnat la închisoare pentru activitatea sa cu specific neonazist în cadrul partidului Zori Aurii.

Interesant este Partidul Comunist al Grecilor, remanență nostalgică a unor vremuri de sinistră poveste, partid care, cu 7,06% din voturi, intră în legislativ. Cum e de așteptat, militează pentru dezangajarea Greciei din procesul de susținere a Ucrainei, precum și pentru încetarea disputelor de frontieră, în special cu Turcia, dispute despre care susține că sunt contrafăcute și susținute artificial de NATO și Uniunea Europeană (?). În schimb, ar fi gata să legalizeze șederea în țară și integrarea tuturor migranților (proletari, uniți-vă?). Tot sub semnul exotismului, notăm partidul Soluția Greacă, creditat cu 4,50%, având drept motto: „Grecia în primul rând, Grecia în primul rând/ Ne vom lua țara înapoi”. Nu vom nota aici similitudinile care se impun, ci doar propunerile de „patriotism economic” ce urmăresc dependența țării de turism (???) prin reforme structurale și expansiunea (de tip chinez?) a apelor teritoriale cu 12 mile.

Dincolo de aceste pete de culoare, să spunem că Grecia rămâne încă 40 de zile în incertitudine politică, apoi faptul că ideea de coaliție este văzută ca un rău obligatoriu de evitat, astfel încât „Noua Democrație” trebuie să obțină majoritatea confortabilă spre a conduce monopartidist. Posibil să fie soluția de stabilitate necesară, posibil să continue reformele deja demarate, sperăm ca societatea greacă să nu uite că democrația înseamnă și pluralismul politic.