Dacă destul de recent călătorul neobosit ce străbate drumurile dar și cărările mai puțin umblate ale provinciei noastre a poposit în „cel mai mare sat francez din Banat” acum a venit momentul să se abată puțin din drum. Dar nu prea mult. În împrejurimile Triebswetter-ului (Tomnatic ori Nagyősz) se află o altă localitate cu nume asemănător doar în limba maghiară.
În marele areal de sate înstărite dintre Sânnicolaul Mare, Jimbolia și actuala frontieră se distinge în mod deosebit un sat cu nume foarte evlavios: se numește simplu: Gottlob. Dar pe cât de simplu este numele pe atât de adâncă a fost simțământul celor ce au spus cu ușurare „Gott Lob” când au ajuns pe ce va fi pentru ei pământul făgăduinței. Coloniștii veniți cu multe greutăți din vestul imperiului au străbătut cale lungă cu căruțele pline de ce au putut aduna, mai apoi cu șlepurile pe Dunăre și din nou cu căruțele ori pe picioare prin arșițe, ploi, ninsori. Pe cei mai mulți vremea neprielnică i-a întărit și mai mult. Odată ajunși pe pâmânturile ce li s-a făgăduit că le vor primi au mulțumit cu cuvintele „Slavă Domnului / Gottlob). Și așa a rămas numele așezării.
Dacă germanul Triebswetter, din vecinătate, înseamnă vreme neprielnică, de toamnă, atunci odată cu maghiarizarea numelor de localități de după actul numit și „compromisul austro-ungar” din 1867 localitatea a ajuns a se numit Nagyősz. Adică „Toamna cea Mare” pentru a se diferenția de vecina Kisősz ce ar cam însemna „Toamna Mică”. În timp doar populația maghiară a păstrat numele. Șvabii, ca și românii, au continuat să numească satul Gottlob ca o mulțumire adusă lui Dumnezeu.
Satul se situează în zona de vest a judeţului Timiş, la vreo 50 de kilometri spre vest de municipiul Timişoara, şi 23 de kilometri sud-est de Sânnicolau Mare, pe drumul judeţean ce leagă Lovrinul de Jimbolia. În vremuri mai bune se putea călători și cu trenul până acolo. Dar transportul pe căi ferate a decăzut ca fiind ceva nefolositor. Doar amintirea șuieratului de locomotivă a mai rămas pentru bătrânii mai nostalgii.
Teritoriul ocupat acum de sat a fost locuit din timpuri străvechi, când permanent, când sporadic, după cum era mersul războaielor ori a perioadelor de liniște ce s-au succedat. Cercetările arheologice atestă prezența pe teritoriul comunei a unor străvechi așezări.
Dar, documentar, Gottlobul de astăzi a fost înfiinţat oficial în anul 1772, în acelaşi timp cu localitatea vecină Tomnatic odată cu cel de al doilea val de colonizare tereziană (Theresianische Ansiedlung). Cei veniți aici au fost cam cei din urmă al doilea val de colonişti a venit în Banat între 1744 – 1772.
Între 1770 şi 1773, administraţia imperială habsburgică, sub îndrumarea consilierului cameral Hildebrand dar și a lui Anton Triebswetter, avea să construiască la Gottlob un număr de 203 case pentru coloniştii veniți din toată zona apuseană a continentului. Aceștia erau în mare parte germani dar și francezi din Luxemburg şi Lotharingia, dar şi din Alsacia, Mainz, Trier, Franconia.
În timp s-au mai alăturat și șvabi deja stabiliți în Banat odată cu primul val de colonizare, ce au părăsit satele lor deja suprapopulate.
Printre familiile primilor colonişti apar nume precum: Ehrlinger, Flikinger, Hekl, Jung, Katrein, Knuib, Muller, Nagl, Reiter, Schmidt, Schmuk, Vogl, Wanzung, Wirt etc. Unele nume se mai păstrează, în foarte mică măsură, şi în prezent între gottlobenii ce au mai rămas dar și cei ce au emigrat înapoi spre Germania.
Despre înfiinţarea localităţii, dascălii gottlobeni Johan Sedule, Andreas Wille, Ana Schmertzer şi Francisc Wenner, care au întocmit Monografia comunei Gottlob (1962), menţionează că „cea dintâi înregistrare asupra comunei Gottlob s-a făcut la data de 25 aprilie 1772 în comuna Grabaţ, în timp ce la Gottlob se zideau casele coloniştilor şi se organiza noua comună. „Construcţia caselor ar fi durat puţin timp, pentru că, la data de 1 februarie 1773, comuna Gottlob avea deja o administraţie proprie”, se specifică în această monografie. Tot de aici reiese că numele actual al comunei a fost folosit încă de la înfiinţare.
Deși a rezistat multă vreme ca reședință de comună de sine stătătoare, în 1967 primăria din Gottlob a fost desființată și din punct de vedere administrativ a decăzut la rangul de sat aparținător de comuna Lovrin. Motivația, de la cea vreme, a fost destul de inconsistentă. S-a spus că număr mic de locuitori nu ar mai permite statutul de comună. Comuna Gottlob a fost reînființată prin Legea nr. 54/2004, desprinzându-se administrativ de Lovrin cu primar propriu.
Parohia catolică a fost şi ea întemeiată imediat în anul 1773. Actuala biserică catolică din așezare a fost edificată în 1867 și amenajată cu mult bun gust și datorită fondurilor adunate de la localinicii înstăriți. Picturile din tavan, precum și altarul sunt foarte migălos lucrate și se păstrează încă bine după mai mult de un secol. Câteva picturi au fost luate în grijă de familii locale înstărite fiind o onooare buna lor păstrare. Din păcate, ca și în alte locuri unele părți din mobilierul bisericii au fost furate sau distruse în anii 1990. Fațada bisericii a fost reînnoită la sfârșitul anilor 1990 datorită donațiilor familiilor din Germania ce nu și-au uitat locul de baștină.
Până în 1940 populația Gottlobului a fost compusă într-o majoritate covârșitoare din etnici germani catolici (1910: 91% din locuitori). După război, componența locuitorilor locali s-a schimbat semnificativ – până în 1977 numărul germanilor a fost redus de la 1836 (1910) la 875, care reprezentau doar 38% din locuitori. Această tendință a continuat și a dus la un număr de doar 160 de germani în 1991 și 98 în februarie 1996.
Între 1951-1956, din Gottlob au fost deportate în Bărăgan 310 persoane.
Principalele motive au fost emigrarea în Germania atât imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, cât și fuga multor locuitori în vest în perioada socialistă. Un alt val de emigrare a lovit localitatea după deschiderea granițelor în jurul anului 1991. Emigrarea locuitorilor din 1992 a lăsat un sat în care doar o treime (alte surse vorbesc de fiecare a patra) casă era locuibilă. Până în 1992 a existat o școală germană și o grădiniță germană în Gottlob, care au fost închise din lipsa prichindeilor. Cei ce au mai rămas au continuat studiile la școala românească.
În 1994 a fost ridicat un monument comemorativ în cimitirul din Gottlob de Ziua Tuturor Sfinților. Pe o placă de marmură este următoarea inscripție:
„O amintire pentru cei morți, o moștenire pentru cei vii
1939–1945 Eroii căzuți 52
1945-1949 deportare în Rusia 17 morți
1951–1956 deportare la Baragan 9 morți
Odihnească-se în pace! – Congregația Gottlob”
Cel ce va străbate localitatea cu nume de binecuvântare trebuie să cerceteze și biserica ortodoxă română cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Deși este mai nouă, ca și populația română, este la fel de frumoasă. Prima rugă a avut loc, odată cu sfințirea bisericii, pe 3 noiembrie 1996 și a fost însoțită de o paradă a portului tradițional din Banat.
La o aruncătură de băț mai la vest se află și satul aparținător Vizejdia (Wiseschdia, Kisvizésdia sau Vizésd). Într-un timp, imediat după instaurarea administrației Regatului României, în 1924, autoritățile ce nu pricepeau ce e cu acest nume ciudat pentru urechile lor, au rebotezat locul cu un nume de împrumut. I s-a spus Gălățeni. Dar „găselnița” nefirească nu a ținut mult. Satul are acum în jur de 350 de locuitori înregistrați dar au fost și vremuri mai bune. În consemnarea din anul 1900 erau înscriși 982 de săteni.
Istoria satului începe din Evul Mediu. Despre Vizejdia medievală se știe în primul rând că a fost proprietate a nobililor maghiari din familia Vizesgyani, de la care își trage și numele. Mai exact, anul primei atestări documentare este 1424 și este vorba despre o diplomă nobiliară.
În timpul ocupației otomane, satul a decăzut, însă a continuat să fie menționat de documentele turcești cu nume precum Wyses sau Vizesgian (1647). Conform „Dicționarului toponimic și geografico-istoric al județului Timiș” de Remus Crețan, în timpul turcilor este relatat ca „localitate de cumani și iobagi români”. Mai târziu, se regăsește locuită de sârbi, care cu timpul migrează în alte zări, fiind înlocuiți de unguri, germani, bulgari și alți sârbi. Băștinași au rămas românii. Faptul că ei locuiau de mai demult aici se putea vedea și după locul pe care îl ocupau, ei fiind locuitorii caselor din centrul vechi al satului, de la strada principală și ulițele centrale, în timp ce celelalte naționalități locuiau de jur împrejur.
În 1787 familia de moșieri a angajat țărani ce se vor ocupa plantațiile de tutun. În afară de câțiva meșteri din Boemia și Moravia, cei mai mulți dintre coloniști au venit din satele bănățene din jur. Le-au fost acordate noiilor coloniști scutiri de taxe pe trei ani. După această perioadă, zeciuiala și zece zile de zile de muncă trebuiau îndeplinite. Coloniștii s-au angajat să planteze tutun, cereale și legume. După Revoluția din februarie 1848, zeciuiala și robota au fost desființate. Creșterea animalelor era limitată la nevoi personale. Exploatația agricolă destul de modernă pentru acele timpuri a rămas puterea economică a Vizejdiei până când a fost expropriată ca urmare a reformei agrare din 1919.
În Vizejdia exista o fabrică de bere și o distilerie de țuică precum și două mori acționate de cai. Asemenea mori erau la tot pasul în zona de pustă lipsită de cursuri de apă permanentă. Dar aveau să decadă după apariția morilor cu aburi. Creșterea animalelor era limitată la nevoi personale.
La sfârșitul anilor 1930, îngrășarea porcilor a devenit o ocupație de bază a celor mai mulți din țărani fiind o sursă importantă de venit. Apicultura și creșterea viermilor de mătase au reprezentat de asemenea o ocupație profitabilă.
Actuala biserică a fost construită în anii 1893-1894. A înlocuit vechea casă de rugăciune ce nu mai făcea față numărului sporit de enoriași.
Aici în această biserică catolică se află (după cum spune legenda) prima lucrare a vestitului constructor timișorean de orgi Karl Leopold Wegenstein. Ca și în cazul tuturor primelor sale orgi, tuburile de aer sunt meșterite din alamă.
Contele Markowitsch a construit prima clădire de școală în 1803. Noua clădire a școlii a fost construită în anul 1900. Școala era confesională, astfel încât pastorul respectiv era și director.
Deși vemurile s-au schimbat localnicii șvabi au reușit să-și păstreze școala cu predare în limba germană până în anul 1972.
Despre creștre și descreșterea satelelor din pusta bănățeană vom mai depăna istorisiri și în episoadele următoare.
