La adăpostul sau sub amenințarea pandemiei, Germania trăiește un an aniversar: 30 de ani de când a (re)început totul. În 9 noiembrie anul trecut se împlineau 30 de ani de la căderea zidului Berlinului, acum, în 3 octombrie, cu ocazia Zilei Unității Germane, s-au numărat trei decenii de la reunificarea țării. Aparent, motive de bucurie, practic, ocazii spre a (re)gândi întreg acest parcurs, a-i identifica erorile și, mai ales, neîmplinirile și a putea apoi înțelege unde se află, azi, societatea germană. Așteptările mari pe care o parte a lumii le are de la această țară, temerile și suspiciunile altei părți sunt tot atâtea motive de a ne opri o secundă din siguranța cu care facem deseori „declarații universal valabile” spre a completa simplismul retoric cu argumente și contra-argumetne de ordin istoric, social, politic.

O mână de ajutor vine de la o figură emblematică a spațiului public german, gânditorul (stângist, e drept!) Jürgen Habermas, care a publicat, recent, un eseu de o deosebită profunzime, Anul 30, a doua șansă pentru Germania. Așa cum ne-a obișnuit, șochează prin titlu, prin ipotezele de lucru, prin pretinsa naivitate a descrierii contextului geopolitic, spre a ne coborî, apoi, cu argumente, cifre, nume de personaje sau locații ale unor evenimente tragice, către esența istoriei recente a țării, derulate între cele două date de mai sus: 9 noiembrie 1989 – 3 octombrie 1990.

Cu siguranță, mulți cititori s-ar arăta indignați de perspectiva lui Habermas, grăbindu-se să acuze Germania de ambiții expansioniste, disproporționate, de incapacitatea de a accepta un statut egal cu al celorlalte țări europene, de un prea-mult care deranjează și pune în gardă. Prin aceasta, nu ar face decât să reitereze temerile exprimate în epocă, de Margaret Thatcher, de Francois Mitterand și de întreaga linie dură a Partidului Comunist al URSS: unificarea Germaniei avea să creeze un pol de putere „care, din timpul Kaiserului Wilhelm al II-lea, a fost întotdeauna prea mare spre a se integra pașnic între vecinii săi și, totuși, prea mic spre a acționa ca un hegemon!” (Habermas).

Eseul este scris cu multă verticalitate rațională a analizei, dar și cu sufletul, ceea ce nu merită a fi condamnat, mai cu seamă după ce afirmațiile, poate emfatice de la început, sunt înlocuite cu rememorarea unor evenimente istorice cunoscute și cu fragmente de istorie orală.

Teza principală este aceea că bunele intenții, sentimentul oportunității și al „terorii istoriei”, cum ar fi spus Mircea Eliade, au precipitat unificarea „prin absorbție” (Habermas), un Anschluss care nu a lăsat spațiu suficient societății est-germane să se adapteze, să înțeleagă și să asimileze transformările radicale prin care trecea.

Consecința ar fi o lume plecată în „vest”, adică în fosta „Republică de la Bonn”, cu frustrările și umilințele ascunse în buzunar, dar și una rămasă în „est”, radicalizată spre o extremă dreapta căreia nu îi sesizează pericolele și nu îi acordă cuvenitul vot de blam, așa cum ar impune evoluția mentalității din vest.

Sesizând faptul că Alternativa pentru Germania a adunat voturi în ambele foste state germane, Habermas concluzionează că unificarea s-a produs politic fără a fi fost prelungită la nivelul mentalului colectiv și individual, în special în „est” ratând șansa unificării sociale și, apoi, pe această bază, șansa preluării unui rol-cheie în geo-strategia europeană ca voce clară, cu un discurs coerent.

Ezitările, slăbiciunile, deseori erorile politicii europene a Germaniei sunt puse pe seama acestei fragilități identitare, cel mai clar exemplu fiind poziția Berlinului față de proiectul Fondului pentru Reconstrucție, adoptat de Uniunea Europeană în luna iulie 2020.

Eseul reamintește criza financiară din 2008–2010 și hotărârea cu care Germania s-a opus, atunci, unei soluționări unitare la nivel european, favorizând reacțiile naționale în materie fiscală și facilitând, pe termen mediu, alunecarea spre naționalism.

Cunoscutul conflict „nord-sud”, „țări contribuabile/țări creditate”, a reprezentat, un moment, triumful filosofiei austerității și orgoliului domestic, însă pe termen mediu a alimentat neîncredere, suspiciune, retragere în cochilia xenofobiei și a protecționismului economic.

Aici vede Habermas cheia momentului de acum, al sărbătoririi celor 30 de ani nu în cheie festivă, ci în aceea a asumării responsabilității de a agrea datoria comună europeană și, prin efectele ei, a continua „în tandem, unificarea germană și pe cea europeană”.

Sigur că Jürgen Habermas ne-a intrigat adesea cu exagerările sau idiosincraziile lui, dar aici trebuie să ne cenzurăm surâsul cinic, pentru că textul ne conduce în miezul evenimentelor de acum trei decenii, lăsându-ne să concluzionăm singuri legătura între cele două procese.

Pe alocuri, ne-a pândit sentimentul că vârsta îi joacă feste gânditorului german și ne-am întors spre societatea românească, spre vecinii din Ungaria și Polonia, din Ucraina, iar comparația a fost mai convingătoare decât ne așteptam!

Unificarea neterminată

În 9 noiembrie 1989, la presiunea demonstrațiilor din stradă, precum și a contextului geopolitic, executivul est-german plănuia să anunțe o relaxare a exigențelor ce controlau circulația persoanelor fizice spre Germania Federală.

Lipsa de coordonare, teama, discrepanța între ritmul luării deciziilor și cel al precipitării istoriei l-au determinat pe Günter Schabowski, proaspătul purtător de cuvânt al guvernului, să anunțe că noile reglementări intrau în vigoare în momentul anunțării lor.

În scurt timp, mii de oameni din Berlinul de Est au sosit în fața Porții Brandenburg pentru a face primul lor pas spre libertate. Noaptea ce a urmat a unit cele două părți ale orașului după decenii de izolare și control polițienesc.

Euforia pe care nimeni nu o poate uita, îmbrățișările și aerul de libertate au dat speranțe și au alimentat agenda guvernului pentru o bună perioadă.

Cunoscuta cerere a președintelui american Ronald Reagan către omologul său de la Moscova — Domnule Gorbaciov, dărâmați acest zid! — se împlinise! Berlinul putea respira din nou firesc, iar la orizont se vedeau pașii unificării.

Dincolo de stradă, mutările politice sunt, însă, mai complicate. Cunoscutul drept al popoarelor la autodeterminare nu lucrează atât de atletic precum spune teoria.

Împărțirea Germaniei după război nu a fost un accident, ca urmare nici anularea ei nu putea fi realizată fără acordul celor patru mari puteri ce preluaseră gestionarea acestui spațiu spre a se asigura că războiul rămânea încheiat! Simplul fapt al (re)unificării dădea fiori și determina, automat, refuzul.

Nu s-a pus problema integrării noului stat în CAER sau Tratatul de la Varșovia, dar nici apartenența euro-atlantică nu era pe gustul a trei din cei patru chemați „la vot”.

Cu excepția Statelor Unite, ceilalți actori politici ar fi dorit un stat neutru din punct de vedere militar și o unificare politică după consumarea unei prealabile tranziții politice și economice a Germaniei de Est. Practic, atât Moscova cât și Franța și Marea Britanie aveau nevoie de un răgaz spre a digera transformarea și a-și restructura strategiile de politică externă. Însă Helmut Kohl a simțit că nu avea timp de pierdut!

„Problema germană” fusese pe masa tuturor discuțiilor politice din timpul Războiului Rece, cu rol de avertisment, amenințare, monedă de schimb. Acum, însuși „ministrul de externe sovietic, Eduard Shevardnadze i-a sfătuit pe germani să nu amâne. După mai puțin de un an, când linia dură a conducerii sovietice a organizat lovitura de stat împotriva regimului Gorbaciov, mulți est germani au înțeles cât fuseseră de norocoși.” (cf. Foreign Policy)

Dar diferențele între cele două state erau imense, cei 40 de ani de separație definiseră două tipuri opuse de societăți, de comunicare și două moduri diferite de gândire politică. Habermas urmărește raportarea la trecutul nazist, asumarea vinovăției și, corelativ, a pariului de a nu repeta, așadar, asumarea valorilor democrației liberale și a supremației legii.

Procesele împotriva celor ce s-au făcut vinovați de crime împotriva umanității, începute în Ulm, dar ajunse la adevărata lor amploare prin judecarea faptelor de la Auschwitz în procesul de la Frankfurt, dezvăluirile privitoare la reabilitarea provizorie și viața de huzur pe care o duceau mulți inculpați au cutremurat societatea vest-germană, evocând, spune Habermas, simbolul biblic al lui Cain.

S-au adăugat protestele studențești din anii ’60–’70, mărturisind oroarea în fața faptelor generației părinților lor, apoi decizia cancelarului Willy Brandt de a cere scuze oficiale poporului polonez și a îngenunchea la monumentul Holocaustului din Varșovia, în 1970.

„Rememorarea conștient auto-critică a crimelor împotriva umanității, pentru care noi, ca cetățeni germani postbelici, nu avem nicio vină, dar pentru care purtăm o răspundere istorică… a devenit politica oficială a republicii.”

De cealaltă parte a zidului, „anti-fascismul de sus în jos”, impus ideologic, dar lipsit de probe, de materie sensibilă, a împietrit în cutuma conform căreia un bun cetățean est-german era cel ce se delimita de nazism, urmând canoanele comportamentului socialist. „Erau eliberați de orice vinovăție și de orice sens al germanității lor.” (Habermas)

Trăiau, așadar, ideologic, nu identitar. A lipsit „sfera publică” în care est-germanii să fi discutat, să fi înțeles, să fi avut acces la cărți, filme sau informații privitoare la acest capitol al istoriei lor. Corelativ, după unificare, spune Habermas, acest spațiu public a fost lipsit în continuare, cele cinci landuri fiind absorbite în Germania Federală. Presa a fost preluată de marile trusturi din vest, cu tot cu jurnaliștii veniți de acolo, opoziția intelectuală a fost marginalizată, iar cei ce argumentau pentru o unificare graduală erau pur și simplu ignorați.

„Încă lipsesc specialiștii est-germani în economie, politică sau în funcția publică.” Aici este locul în care societatea a rămas fracturată, spune Habermas, pentru că rolul unei treptate adaptări la nivelul mentalității și a discutării trecutului recent a fost anulat de impunerea sub presiunea timpului și a transformărilor economico-politice, impunerea canoanelor, temelor, exigențelor lumii noi.

Conștient sau nu, s-a creat un sentiment de izolare, o dedublare a societății din est, ceea ce defulează azi în susținerea pentru partidul moștenitor al comuniștilor, Die Linke, dar mai ales pentru Alternativa pentru Germania.

Aceștia au reușit să pătrundă în toate parlamentele de land, în timp ce formațiunile de centru, creștin-democrații (CDU), social-democrații (SPD) sau liberalii (FDP) au un impact neglijabil. Ne-am oprit, preț de o clipă, cu ochii pe harta Europei Centrale spre a ne întreba, retoric, în ce măsură istoria similară a produs efecte comparabile în regiune și explică atracția de care se bucură partidele autoritare (etno)naționaliste, politicienii charismatici în locul celor raționali, voința de putere în locul guvernării legale riguroase!

Acestui tablou, Habermas îi adaugă problema migranților. Din Estul Europei, dar și din afara continentului. Necesitatea prezenței lor în economie nu atenuează în niciun fel creșterea AfD în preferințele alegătorilor, dovadă fiind criza de la Ehrfurt, din alegerile de land în Turingia, în care au surclasat CDU și au forțat încheierea unui pact post-electoral cu socialiștii. Numărul incredibil de atentate, violența manifestată împotriva solicitanților de azil, dar și antisemitismul consumat cu voluptate au ridicat semnale de alarmă în cabinetul din Berlin.

Pandemia identitară

Felul în care Angela Merkel a subscris proiectului îndatorării comune europene, renunțând la tradiționala ei politică de austeritate demonstrează, spune filosoful german, pericolul mare în care se află Europa, nu doar sub aspect economic sau sanitar, ci, prin recul, sub aspect identitar. Izolarea, politicile naționaliste, aroganța neo-colonială, asimetriile unificării sau integrării europene par a fi ridicat miza momentului politic pe care îl parcurgem.

Criza identitară internă e doar imaginea în oglindă a crizei identitare europene, astfel încât soluționarea uneia trebuie să apeleze la aceleași instrumente și la același discurs ca și cealaltă.

Așa cum unificarea din 1990 a fost acceptată de parteneri pentru că a adus de îndată Tratatul Uniunii Europene (Maastricht, 1992) și moneda unică, în aceeași modalitate, spune Habermas, „trebuie finalizat procesul unificării Germaniei”, în același timp cu aprofundarea integrării europene, pentru a putea contracara, deopotrivă, pandemia și influența populismului de extremă dreaptă.

Ambițioasă ipoteză, imoral de negat dacă ne gândim la efectele și costurile abordării separate!