Așa cum într-un episod anterior am scos la lumină existența zbuciumată dar și harul artistic al celui ce a fost un militar de vază pornit din „grănicerimea” bănățeană din zona Carașului, sau ceea ce se numește azi jusețul Caraș- Severin, a venit rândul să mai scoatem din amorțeala anonimatului un alt general din aceleași locuri. Se dovedește că lungul șir, aproape fără de sfârșit, de înalți ofițeri porniți în lume de la liceul din Caransebeș au avut vaste cunoștiințe din cele mai variate domenii.
Un înțelept al vremurilor trecute spunea (cu fermă convingere) despre celebra școală din secolul al XIX-lea că: „cine termină cu bine liceul din Caransebeș poate ajunge la orice misie înaltă de oriunde din lume!”
Deși mai toți fii de militari cărășeni au îmbrățișat tot cariera armelor, absolvind cu brio Academia Militară de la Neustadt Wien ajungând la cele mai impresionante funcții, unii chiar de Feldmareschall al imperiului au avut în același timp și preocupări din cele mai umaniste. Zilele trecute povesteam de generalul Alexandru Guran ce schimba sabia și tunul cu pensula dând prilejul contemporanilor săi să admire peisaje și portrete demne de marile muzee. Acum vom aminti și de un alt general de loc din Caransebeș ce s-a aplecat asupra tehnicii fiind un inventator cu multe succese la vremea sa. NU puține exemple sunt și din alte domenii. Unii militari odată pensionați au devenit directori de școală, istorici, arheologi sau chiar director al stațiunii balneare Băile Herculane așa cum a fost generalul Nicolae Cena.
Nicolae Lugojanu cavaler de Caransebeș (în germană: Nikolaus Logoschan von Karánsebes) așa cum arată și supranumele său a venit pe lume în târgul de pe Bistra la data de 16 decembrie 1854. Ca mai toți militarii ce au pornit de aici face parte dintr-o familie cu lungi tradiții grănicerești. De fapt cam toate aspectele traiului într-o zonă de margine de imperiu în vercinătatea unui alt imperiu cu care au fost denumărate confruntări se circumscriau necesităților militare de apărare.
Junele Nicolae era fiul unui anume Dimitrie Lugojanu și soției sale Iconia. Dimitrie a slujit la rândul său în Regimetul bănățean de graniță numărul 13 iar mai apoi a ajuns învățător. NIcolae ca elev la școala normală se remarcă la învățătură dar mai cu seamă la matematică unde excelează din copilărie. Urmează același traseu ca mai toții tinerii din mediul ostășesc. Ajunge la instituția de invățământ militar din Traiskirchen. Și aproape firesc urmează apoi Academia Militară și Școală de Război din Viena.
Odată cu absolvirea este repartizat la o unitate din Komárom. În ziua de 1 noiembrie 1880 a devenit locotenent în regimentul de artilerie al forțelor de apărare regale maghiare „Alois Pichler” nr. 3 al orașului de pe malurile Dunării. Încă de atunci pe lângă îndatoririle militare era permanent interesat de mecanismele puștilor și tunurilor dar și orice altă mașinărie pe care o studia atent pentru eventuale înbunătățiri.
Situația tensionată din vestul Balcani a făcut ca Austria să încerce o mai mare influență în parte bosniacă unde voia un control total. Situația este la fel și în zilele noastre după aproape două secole. Există lungi perioade de acalmie ca dintr-o dată să se inflameze situația geo-politică. Toate puterile din jur au dorit să stăpânească acele locuri dintre munți și Adriatică. Așa izbucnesc conflictele din Balcani ca din nimic. Nicolae Lugojanu este trimis acolo și a luat parte în campania de „pacificare” la 1882 din Bosnia și Herțegovina. Este ridicat la gradul de căpitan de clasa I în regimentul k.u.k. de artilerie „Erzherzog Albrecht” nr. 5 pe 1 mai 1894.
Cum viața militarilor este la cheremul superiorilor odată cu avansarea la gradul de maior din 1902 este mutat la regimentul 36 de la Sibiu. Aici are mulțumirea sufletească de a se afla într-un burg cu puternice tradiții românești și germane. Se simte ca acasă la Caransebeș fiind vorbitor al ambelor limbi. Se apropie de mișcarea națională și culturală susținută de Astra Română. Așa era cunoscută Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) ce milita pentru emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania.
Militarul Lugojanu este recompensat pentru merite și cunoștiințe deosebite colonel major în corpul de armată VII și comandant al regimentului de artilerie nr. 19 la Oradea începând cu anul 1907. În același post a fost numit colonel la 18 august 1914. Deja la începutul Primului Război Mondial a avut prilejul să se distinge, fiind decorat cu Ordinul Împărătesc al Coroanei de Fier clasa a 3-a cu medalia de război. Dar și până atunci era deja purtător al medaliei de merit militar Signum Laudis, la bandă roșie.
Marele Război, cum era pomenită în epocă prima conflagrație mondială, izbucnește în vara lui 1914 și Lugojanu participă la diverse campanii de-a lungul și latul fronturilor.
Colonelul de artilerie Lugojanu a avansat Generalmajor (echivalentul unui general de brigadă de acum) cu rang de la 1 noiembrie 1917. Ba mai mult decât atât, administrația imperială consideră că este demn de a primi un titlul nobiliar. Este înștiințat de acest fapt la 14 februarie 1918 iar diploma îi parvine la 1 aprilie 1918 odată cu titlul de „Cavaler de Caransebeș”.
Dar soarta impărăției cu două capete era deja pecetluită. Nici un efort nu mai putea salva monarhia muribundă. După armistițiul din noiembrie 1918 militarii cei mai valoroși ai Austro-Ungariei au primit oferta de a deveni membri ai Armatei Române. Mai ales în Ardeal și Banat era nevoie de ofițeri cu mare experiență care să preia conducerea unităților nou formate din ardeleni. Încadrându-se în armata română în ianuarie 1919, a fost avansat conform meritelor și instruirii superioare la gradul de general de divizie.
Niciodată Caransebeșanul Nicolae, chiar mult înainte de a primi numele orașului alături de cel al familiei, nu și-a uitat originile. Toate concediile le petrecea alături de rudeniile dwe acasă. Venea des să osăpețească pe la rudenia sa preotul GHeorghe Buru de la catedrala aransebeșană. Aici își întâlnea prietenii din copilărie și camarazii de arme cu care a împărțit viața cazonă
Fiind atât de respectat de toată suflarea orașului a fost ales să reprezinte Caransebeșul la Comunitatea de avere. Grănicerii și urmașii lor doreau să-l aleagă după Unirea cu țara președinte al acestei instituțiuni.
Dar ca întotdeauna când politica are întâietate treburile se încâlcesc. Neputându-se stabili un acord între grupările politice, generalul a renunțat de a mai candida. Se retrage la Sibiu, celălalt oraș apropiat de sufletul său.
Inventatorul devenit general
Încă de tânăr, a avut o aplecare spre mecanica aplicată. Era un foarte bun lăcătuș ce dădea de hac orice fel de mecanisme ce se bloca sau nu funcționau mulțumitor. La îndemânarea înăscută spre șuruburi și roți dințate se adăugau și cunoștiințele tehnice temeinice însușite la academia militară. Ca „prim-tenente c. r. de artilerie” a inventat în anul 1889 o cheie mai specială ce putea deveni universală pentru a descuia cam toate feluri de zăvoare de la ușile și porțile din acea epocă.
Cheia dublă („Kommoditäts-Doppelschlüssel”), cu care se putea deschide pe timpuri orice ușă a devenit faimoasă. Fiind o evidentă găselniță inginerească cu potențial a fost patentată în Austro-Ungaria, Germania, Franța (patentul 201 293 de la 17 octombrie 1889) și Anglia.
O altă invenție ce s-a dovedit pe cât de simplă și de ingenioasă pe atât de valoroasă pentru camaraziil săi de oaste. Mai cu seamă cavaleriștii au beneficiat de idee. În timpul stagiului la cazarma de Pressburg (Bratislava de azi), a înaintat la 21 august 1904 din nou o cerere de patentare și, la 1 iulie 1905, a căpătat patentul austro-ungar nr. 22 262. Invenția venea în sprijinul cavaleriștilor sau a oricărui călăreț ce beneficia la șaua sa de pe cal de o scăriță modificată ce era mult mai bună în folosire decât cele butucănoase de până atunci. Cele două brațe erau conectate cu un mecanism cu caneluri ce nu permiteau accidentele de călărie.
După părăsirea vieții cazone în diverse unitîți militare se retrage la casa sa din Sibiu. Aic va deceda la vârsta de 72 de ani la data de 27 martie 1927. Este înmormântat de conjudețeanul său preotul militar, colonel Iosif Serafin din Pătaș.
Așa cum povestirile noastre sunt despre Banat ca un întreg de fapte, oameni, întâmplări demne de a râmâne în amintire sunt ciclice apropiindu-se de mersul în cerc al acestor evocări iată că rotundul se întregește la Pătaș, de unde provenea părinte colonel. Iar de Pătaș am pomenit odată cu începerea povestirilor despre Valea Almajului și comuna Prigor a cărui sat este Pătaș. Toate se află la o aruncătură de băț de Caransebeș.
Pătaș sau Nérapatas / Pattás este ca și lipit de Borlovenii Vechi. Satele sunt despărțite de de cursul Nerei ce are cursul unui pârâu dar unite de un podeț. Nu e de mirare că multă lume confundă localitățile și delimitarea lor. Drumețul necunoscător are impresia că Pătaşul cu Borlovenii Vechi ar fi un singur sat.
Satul se află în Valea Almăjului pe dreapta râului Nera, la confluenţa lui cu pârâul Pătăşel mai având ca sate vecine la vest așezarea Prilipeţ la o distanţă de 3 km; spre sud se învecinează cu centrul de comuna Prigor, pe care le desparte o distanţă de 4 km, iar la nord cu muntele Semenic.
După datele cunoscute din Monografia satului Pătaş, întocmită de Pr. Vasile Popovici, de la anul 1914, satul se pomenește înainte de anul 1484 şi era aşezat mai spre nord de Nera, pe pârâul Pătăşel, la circa 2 km, sub numele de Sălişte, când mai târziu în 1780 se stabileşte definitiv cu vatra satului pe locul unde se află în prezent. Pe la anul 1603 se numea Padeş, iar de atunci şi până astăzi se numeşte Pătaş. Numele şi l-a luat de la pârâul pe ale cărui maluri este aşezat.
Prima şcoală din Pătaş datează din 1791. În trecut a existat, din 1897, un cor mixt dirijat mai târziu de către învăţătorul Afrenie Ion (1938-1948). În centrul satului un monument aduce aminte de tradițiile militare neîntrerupte ale localnicilor. Aic se înalță un monument al eroilor patriei din anul 1916 iar în curtea bisericii, în spatele acestui monument, este mormântul a doi ofiţeri aviatori eroi: Tereanu Vasile, mort în 21 octombrie 1933, căzut cu hidroavionul, pe lacul Sutghiol de lângă Constanţa; celălalt ofiţer, înmormântat tot în acelaşi mormânt cu verişorul său, este aviatorul Aurel Serafin, căzut pe câmpul de luptă din răsărit.
Dar cu adevărat interesantă este istoria bisericii din localitate despre vom vorbi într-un alt episod despre militari și biserici cărășene.
