Am avut o bucurie când, răsfoind ultimul număr al revistei „Banatul Azi”, din 27 aprilie 2017, am descoperit un interviu destul de amplu luat cam demult, 1929, de Felix Aderca lui Tudor Arghezi. Mare lucru, un scriitor adevărat, punând întrebări, primind răspunsuri, din partea unui foarte mare scriitor.
E fascinantă această lume a celor care scriu. Orgolii, supărări, prietenii temporare sau de-o viaţă, răutăţi, mai mici sau mai mari, schimb de replici ce străbat timpurile, date la iveală, nu arareori, prin alăturarea miraculosă a cuvintelor. Dar ei, scriitorii, prin natura lor, vor să fie şi liberi, adică să poată spune în poveşti, în rime, în expuneri meşteşugite, tot ce gândesc.
Şi aici, pe anumite intervale de timp, condeiul lor subţire, ascuţit, adesea muşcător, s-a întâlnit cu ciomagul noduros al lui „Gârjoabă”. Când a apărut acesta pe pajiştile frumoase ale gândului, ale zicerii artistice, ale visului ţesut din vorbe separate între ele de ciudate tăceri?… Imediat după război, cel de al doilea, cade răspunsul prozaic, cu drept de jignire, privaţiuni de libertate, de tortură, până prin anii 1963, 1964.
În tot acest răstimp, penele adevăraţilor scriitori s-au tocit sau pur şi simplu s-au rupt. Foile ce ar fi urmat să fie umplute cu minuni au rămas goale, fără nici un semn pe ele. Cultura a primit lovituri atât de grele încât faţa i s-a schimonosit. Pentru aproximativ douăzeci de ani, totul a stagnat, a fost cuprins de un întuneric prin care şuiera frica.
În tăcerea aceea plină de neprevăzut şi spaime se auzeau doar paşii şi răgetele lui Gârjoabă. Multiplicat, el se afla peste tot. De la vârf, să-i spunem Comitetul Central, până jos, la ultimul post de miliţie. Incult, brutal, cu mici excepţii, fără şcoală, obtuz, insensibil la tot ce e frumos, delicat. Nu ştia să scrie, pocea cuvintele, nu făcea acordul între subiect şi predicat. Şi nu-i suferea, în ruptul capului, pe oamenii instruiţi, pe cei cu diverse talente. Mai ales cu scriitorii, Gârjoabă avea ce avea. Îi stăteau în gât. I-a hăituit sub diverse feluri, i-a brutalizat, i-a trimis la închisoare. Le-a perchiziţionat domiciliile, le-a înspăimântat familiile, le-a confiscat cărţi, manuscrise, pe unele deosebit de valoroase, dându-le pradă focului. De ce nu i-a acuzat ?… Atitudini duşmănoase contra regimului, scrieri cu caracter mistico-legionar, tentative de răsturnare a regimului democrat-popular, manifestări antisovietice, dispreţ pentru literatura nouă, pentru omul „de tip nou”.
Astfel, printre alţii, au făcut obiectul poftelor primitive ale lui Gârjoabă de-a chinui, Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Mihai Rădulescu, Păstorel Teodoreanu, Arşavir Acterian, Vladimir Streinu, Nicu Steinhardt, Sergiu Al-George dar şi nescriitori însă oameni „cu nume” şi aici ne referim la politicieni, militari, magistraţi, actori, regizori.
Câteva citate pentru atmosfera creată de Gârjoabă n-ar strica… „E Sâmbăta Paştelui. Cel mai trist, cel mai necreştinesc din câte am trăit. Azi mare manifestaţie, mii de oameni mânaţi de frică, de grija zilei de mâine, pe străzi. Acum plouă liniştit şi trist peste toate gătelile, portretele, bietului nostru Bucureşti umilit” sau „Comunismul prepară o cultură întemeiată pe ură. Ura de clasă e fundamentul ei. Numai aşa se explică tactica de exterminare a celor care îşi aduc aminte de o viaţă mai bună” (Extrase din jurnalul lui Alice Voinescu.)
În fine, cred că mai toată lumea a înţeles despre ce este vorba. „Întâmplările”, să le zicem aşa, de la brutal, grotesc, până la comic, petrecute în acei ani sunt nenumărate. Iată câteva… ”În orice caz, indiferent de ce i-au reţinut la dosar, pe Dinu Pillat l-au bătut îngrozitor. Ştiu de la el. Anchetatorul, o bestie, unul Iosif Crăciun” (Sandu Lăzărescu, lider liberal, din lotul Noica- Pillat ). „A fost o cruzime. Comuniştii au avut întotdeauna această cruzime. Să-l aresteze pe generalul Văitoianu de 90 de ani şi senilizat şi care a spus la arestare… Mă voi plânge personal Majestăţii Sale Regelui Ferdinand. Nu mai trăia el pe lumea asta” ( Barbu Cioculescu). „Deseori m-am gândit că ar fi interesant să anchetezi un anchetator, adică să-l chestionezi asupra tipurilor de oameni pe care le-a întâlnit. Ce au să facă ei, anchetatorii, când se va sfârşi cu povestea asta?” (C. Noica). „Bună ziua, sunt academicianul Oprescu, am fost chemat. Ieşi afară, curvă bătrână. Aştepată până te-om chema noi să intri”, a strigat de la un birou, un ofiţer… Şi-a dat seama că academician-neacademician, nu se mai acoperea nimic la un moment dat. (Alexandru Paleologu). Acum închei. Am oferit cititorilor mei, câţi vor fi fiind, o fărâmă de istorie. Ea a trecut, urmele au rămas.
Am extras anumite lucruri din cartea lui Stelian Tănase, „Anatomia Mistificării”, Ed. Humanitas, 2003, Bucureşti.