Omul contemporan se îndepărtează tot mai mult și mai decisiv de omul de „ieri”, acest ieri însemnând, în fapt, omul de acum 1.000 de ani sau chiar de acum 2.000 de ani. Această butadă pare a fi devenit un soi de marcă a zilelor noastre, precum au devenit, în era globalizării, sloganurile publicitare emanate oră de oră de televiziunile de pe întregul pământ. Cât de adevarată este însă această retorică și cât de mult s-a schimbat, în realitate, omul zilelor noastre? ÎI iubește el mai puțin pe apropiații săi, îi urăște  el mai puțin pe oamenii  din jurul său, cu care, nu de puține ori, în epoca postmodernitații, intră in conflict?

Este, prin urmare, „omul recent”, cum îl numea un filosof român, mai fericit cu sine însuși, mai tolerant si mai dispus la concesiile actualitații, în comparație cu omul aproape primitiv de la începutul veacurilor? Sunt întrebări la care puțini se încumetă să ofere răspunsuri tranşante, preferând faimosul și comodul silogism socratian, de acum mai bine de două milenii, „Știu ca nu știu”. Trăim o perioadă în care influența mediilor informaţionale nu a fost nicicând mai compleșitoare  precum în prezent și acest element pare a fi devenit mai curând o povară decât, cum se întâmpla odată, un fapt fericit si aducător de foloase umanității.
Pe vremuri, și acestea nu foarte indepărtate, omul cu educație medie se salva prin cultură, cititul si scrisul fiindu-i, oarecum paradoxal, mai aproape de suflet si de spirit în comparație cu omul de azi. Viteza enormă a derulării vieții omului modern pare a-l copleși într-o asemenea măsură pe insul contemporan, încât valori supreme în urmă cu mai puțin de 50-100 de ani, de tipul credinței, moralei, eticii sociale, s-au disipat într-un relativism cultural realmente îngrijorător.
Plecând de la ideea că există o „patologie a spiritului si a culturii care are, in primul rând, o implicaţie etică”, cum bine crede Gabriel Liiceanu, devine limpede că fără aceste elemente de tip spiritual, umanitatea de azi nu are prea multe opțiuni de viitor. Înainte de toate, mai este omul contemporan un homo religiosus măcar in parte, dacă îl raportam la omul de ieri?! Conform datelor statistice pe care reprezentanții statului român le dau publicității odată la câțiva ani, am spune că da, dacă ne gândim că peste 90% dintre români  se declară creștini practicanți. Însă, dacă lucrurile ar sta așa, cum se explică procentul tot mai mare de fapte antisociale ori de gesturi și atitudini care frizează agresivitatea si ineleganța ca mod de viață? În același context al implicării religioase, cum poate fi explicat faptul că, potrivit acelorași  sondaje, coeficientul românilor care îi urăsc,  la propriu, pe cei bogați, aceștia fiind luați la grămadă, indiferent de modul în care au făcut avere, este unul copleșitor prin magnitudinea sa si exprimă un sindrom social îngrijorător prin potenţialele sale urmări. Nicăieri in lumea occidentală, dar nici măcar în cea est-europeană această tendință nu se manifestă în asemenea proporții precum în societatea noastră. O contradicţie în termeni cât se poate de concretă care nu are nici o legătura cu religia, câtă vreme, atât protestantismul, cât si catolicismul și încă și mai mult ortodoxia, ca piloni ai crestinismului, nu diabolizează ideea de avuție în raport cu pauperitatea claselor de jos. „Bogatia este dăunatoare numai când se cade în ispita leneviei şi lâncezelei și a plăcerilor unei vieți păcătoase, când se aspiră la ea numai pentru a trăi mai târziu fără griji și în delectare. Dar, ca exercitare a datoriei profesionale, năzuința spre bogăție este nu numai permisă moral, ci şi de-a dreptul imperativă”  scria, cu aproape un secol în urmă, Max Weber. Și totuși, încercând un arc peste timp, la fel ca în mitul eternei reîntoarceri, omul de azi, aşa-zis postmodern, mai are încă destule resurse de umanism la îndemână. Pe vremuri, apelul la magie si la jocurile divinitatii, reprezentate de zeii Olimpului si nu numai de ei, însemna o cale spre catharsisul spiritual. O forma mentis necesară şi izbăvitoare pentru mintea şi sufletul individului aflate în cumpănă. Astăzi avem „societatea spectacolului” ca surogat perfect pentru liniștea si fericirea noastră. Să nu ne pierdem, totuși, speranța! Dincolo de toate spectrele si avatarurile modernității târzii, un fapt rămâne cert si profund  legat de natura intimă a omului, indiferent de epoci și de frontiere. Acela că el va crede întotdeauna în lumină și nu în întuneric, iar lumina nu poate fi alta decât marea carte a religiei creștine, fie si numai din simplul motiv că întregul spațiu euro-atlantic s-a fondat si continuă să existe sub această construcție a divinității.  Voi reda mai departe un splendid si reconfortant citat din opera unuia mare filosof și estet al culturii franceze de la începutul secolului douăzeci, Henri Bergson.
„Predica de pe munte ne dezvăluie datoria omului față de om, aruncând anatema asupra războiului, asupra sclaviei. Înaintea predicii de pe munte, omul nu și-a pus niciodată astfel de întrebări. Asta nu înseamnă că după aceea omul ar fi făptuit de fiecare dată mai bine decât înainte. Dar, considerate în ansamblu, actele oamenilor vor purta amprenta gândului creștin. Căci doar creștinismul a proclamat datoria omului față  de om. Și doar creștinismul a văzut în Aproape –  pe toți oamenii, învățându-ne să-i iubim pe toți in egală măsură”.
Pledoaria lui Henri Bergson în această direcție reprezintă cea mai frumoasă și liniștitoare miză  a lumii de ieri, de azi, dar și de mâine.

Vă doresc tuturor un Crăciun Binecuvântat și Un An Nou asemenea!

Adrian Marcu