Mi-am început gazetăria scriind despre sport, mai precis despre fotbal. Eram corector la ziarul „Drapelul roșu”, pe vremea comunismului, și era greu să scrii ce gândești chiar și în sport. Oricum, jurnalismul sportiv nu se compara cu alte domenii unde textele erau igrasiate de propaganda comunistă. Credeam că, scriind despre sport, o să fiu mai liber. Adică să mă simt mai confortabil. Ca tematică, fără îndoială că am fost ferit de o serie de servituți. Nu trebuia să îl citez pe Nicolae Ceaușescu, iar limbajul specific era la adăpost de înfiorătoarea limbă de lemn a perioadei. Dar, mai ales, jurnalistul sportiv avea marele privilegiu pentru jurnalist de a nu scrie una în paginile publicației și, în privat, de a spune exact contrariul. Asta, evident, numai și numai celor mai apropiate persoane…
Dincolo de aceste evidente avantaje, la relativ scurtă vreme aveam să fiu răvășit de o descoperire neașteptată, nu în domeniul sportiv propriu-zis, ci în mentalitatea iubitorului de sport, a druckerului. Lucruri ce nu rimau deloc cu ceea ce credeam eu că trebuie să fie fair-play-ul sau, măcar, buna-credință. Acolo, în felul de a fi al suporterului, am dat peste un tip de gândire intransigentă, primitivă și toxică: gândirea fotbalieră. Care se poate rezuma la câteva enunțuri apodictice: ai noștri sunt cei mai buni; ai noștri nu greșesc niciodată; când pierdem, arbitrii sunt vinovați; mereu suntem furați; toți au ceva împotriva noastră; adversarii din teren sunt dușmani pe viață și pe moarte; adversarii trebuie învinși, indiferent de mijloace.
Gândirea fotbalieră e un creier care, în loc de craniu, stă în tribună. Ea nu cântă, ci urlă, răcnește, scuipă, amenință, bate. Celor animați de gândirea fotbalieră le place nu să își depășească adversarul, ci să îl umilească. Să îl aneantizeze. Rivalitățile sunt pe viață și pe moarte, se moștenesc în familie, iar a ține cu un club e ca un legământ de magie neagră: câine până la moarte!
Dar, cu anii, am descoperit că ceea ce eu credeam că se aplică doar febrilității de stadion se aplică și dincolo de gazon. În educarea copiilor, în viața politică, în gusturi, amiciții sau prietenii culturale. Gândirea fotbalieră e o stare de spirit, nu o „ideologie” din spațiul alegerilor noastre obișnuite. Spre deosebire de ideologie, „gândirea fotbalieră” e omniprezentă. Părinții se raportează la copii în acest mod (copilul nu e niciodată vinovat pentru notele proaste, ci e eminamente persecutat!), grupurile etnice fac la fel, politicienii și susținătorii, ce să mai vorbim. Să nu-i găsești absolut nicio scânteie de merit adversarului tău, asta mi se pare nu doar că ilustrează un asemenea instinct de tribună, ci chiar un deficit patologic. De sănătate mintală. Poate nu observați, dar suntem tot mai gladiatori în înfruntările noastre. Și nici nu mai avem nevoie de Cezar pentru a-l osândi pe cel din fața noastră la moarte dacă nu e ca noi!
Marcel, limbajul de lemn e la fel de infiorator si azi, chiar daca (pare ca) suna altfel.
Cu privire la suporterii de fotbal, ca unul foarte vechi dintre acestia, pot spune ca ai dreptate doar daca te referi la „ultrasi” si chiar dintre acestia nu sunt toti asa, ci unii au demnitate, onoare, echilibru si spirit fair play (aparent termenul „ultras” pare in dezacord cu aceste calitati).
In rest, cele prezentate sunt cat se poate de corecte (in opinia mea).