Un recent sondaj de opinie ținut, deocamdată, la secret oferă câteva date interesante despre schimbările din ultima vreme produse în percepția electoratului timișorean.
Mărturisesc că primesc des astfel de cercetări de la unele case de sondaj din țară prin virtutea faptului că predau, de ani buni, sociologie la o universitate timișoreană. Unele dintre ele spun și nu spun mare lucru, dar fiecare sondaj, în felul lui, indică, până la urmă, o tendință sau mai multe din interiorul unei comunități.

Sondajul respectiv arată că Timișoara simte acut nevoia unei resetări politice de ansamblu, după mai bine de trei decenii în care mai mult nu a fost guvernată/administrată decât așa cum pretind unii dintre foștii sau actualii săi edili.

Situația este similară și în cazul județului Timiș, acolo unde, la nivelul multor comunități locale, orașe, orășele, comune, sate, lucrurile au mers suficient de poticnit încât toate aceste așezări, altminteri destul de avute în comparație cu o bună parte din restul localităților românești, să rămână departe de standardele visate imediat după 1990.
Cauzele sunt multiple, dar, în percepția oamenilor, motivul principal pentru care Timișoara, cu un buget, în 2024, cifrat la jumătate de miliard de euro, nu s-a dezvoltat atât cât era de așteptat este slaba calitate a liderilor săi politici din cei 34 de ani scurși de la momentul Decembrie 1989.

Cu câteva excepții de rigoare, Gheorghe Ciuhandu, de pildă, în al doilea și în al treilea său mandat de primar, când administrația sa a modernizat rețeaua subterană din zona centrală a orașului, niciunul dintre cei care i-au urmat nu a reușit să producă lucrări edilitare majore pentru dezvoltarea Timișoarei à la longue.

Nicolae Robu, cel care a condus opt ani orașul și care și-a anunțat candidatura pentru un nou mandat de primar cu un an înainte de a împlini șaptezeci de ani, s-a remarcat, în acea perioadă, prin declarații sforăitoare și bizare, făcând, în schimb, ca primar, doar spoieli și reparații minore. Microbist notoriu, jucător de fotbal, ba chiar golgheter înnăscut, creatorul unei echipe de fotbal ce nu a avut niciodată susținerea tifosilor viola veritabili și care, între timp, a dispărut definitiv de pe firmament, a eșuat deplin în a construi măcar un stadion nou pentru Timișoara. Nu i-a ieșit nici cu altele mare brânză, mă refer la obiectivele vânturate în campaniile electorale din 2012 și 2016, dar vrea, din nou, în fruntea orașului.

Cu puțin noroc și ceva susținere în electoratul trecut de patruzeci de ani, așa cum reiese din datele sondajului pomenit, ar putea să-l învingă, de astă-dată, pe Fritz.

Cât despre cel din urmă, șansele lui de a câștiga al doilea mandat țin și de hazard (mai precis de câți dintre cei care l-au votat acum patru ani, oameni tineri, cu precădere, vor mai ieși la vot în iunie), dar și, mai degrabă — că tot pomeneam de noroc — de o anumită inerție care îl favorizează mereu pe primarul în funcție. Pentru că nici el, la fel ca Robu, nu a reușit să ducă la capăt — să înceapă măcar! — vreun obiectiv edilitar de substanță pentru oraș în cei aproape patru ani de mandat. A început abia acum, la sfârșit de mandat, în buna și păcătoasa tradiție politică românească, să traseze pe hartă acele construcții cu impact major în ochii oamenilor, cum a făcut, zilele trecute, cu stadionul Lego sau cu așa-zisul nou spital municipal. Pe care ar fi fost cazul să le fi început în urmă cu măcar doi ani, pentru ca, astfel, demersul său să fie cu adevărat credibil în clipa de față.

Una peste alta, sondajul mai relevă un fapt dureros pentru ideea de democrație în sine, nu doar pentru valoarea — mereu neonorată, în Timișoara! — a promisiunilor electorale, în general. Anume faptul că timișorenii și timișenii, în egală măsură, au ajuns să mai creadă doar în virtuțile individuale ale trăitorilor pe aceste meleaguri, în iscusințele lor, cu alte cuvinte, și puțin spre deloc în calitatea și capacitatea primarilor, președintelui CJT, politicienilor, în general, de a transforma profund Timișoara și Timișul în anii ce vin.