Dacă pașii călătoriei noastre fără de sfârșit ne-au dus prin cotloanele provinciei dintre Mureș și Dunăre, să poposim în continuare prin părțile numite „districtele de sud și de centru ale Banatului”, din  Voivodina. Undeva, pe la jumătatea drumului dintre frontiera românească și malul fluviului, se află un sat mare și înstărit în care bănățenii făloși încă mai grăiesc pe limba păstrată de pe vremea romanilor.

Satul poate fi găsit azi, după nenumărate schimbări de nume, cu denumirea de Vladimirovăț. Poate că numele nu spune mare lucru călătorului ce vine din zone mai îndepărtate, dar dacă e să cercetăm mai atent denumirile mai vechi ale satului, se cam ridică ceața așternută peste acest nume. Ba mai mult, în limba germană și, mai cu seamă, în maghiară putem afla caracterul românesc al așezării. Ungurii numesc locul, mult mai simplu, „Petre” sau „Román Petre” (adică „Petre românesc”, unde „román” înseamnă românesc, și nicidecum un nume propriu ce seamănă cu al unui politician celebru), ca dovadă a preponderenței românești a locuitorilor.
Chiar și în documentele germane se pomenește de „Petersdorf”. Dar vom afla, la timpul potrivit, cine a fost aceste Petre și ce treabă a avut cu satul aflat la vreo 43 km nord-est de Belgrad şi 55 km de frontiera cu România.

Alternativ, localitatea mai este numită Petrovasâla, nu după un anume Vasile, ci fiindcă însemnă cam tot „Satul lui Petre”. În decursul istoriei, localitatea Petrovasâla și-a schimbat de câteva ori numele: Petrovoselo (1808–1894), Torontal-Petrovoselo (1894–1897), Roman-Petre (1897–1911), Petre (1911–1918), Petrovo Selo (1918–1922) şi Vladimirovăţ (din 1922 până azi).
La aproximativ 4 km nord-vest de sat se află dealul Mošonda (Moșonda Mare), unde se întindea așezarea medievală Maksond (Maxond), menționată pentru prima dată în 1370. În 1385, a devenit parte a comitatului. Maksond a fost centrul districtului. Se știe că o așezare din acest district se numea Bercea (Pirinča). Regele Sigismund i-a oferit așezarea Maksond prințului bulgar Frujin. În 1456, Maksond a fost în posesia lui Ioan Huniade. Mai târziu, a fost distrusă de turci. Pe baza lui Maksond, Câmpia Banatului a fost numită „Campus Maxons”.
Vladimirovăț are o dată de naștere foarte exact consemnată destul de recent, deși pe aceste meleaguri s-a viețuit din cele mai vechi timpuri.
Satul fost înființată în luna mai a anului 1808, în urma colonizării a 121 de familii de români din Jamu Mare (Șama), 106 familii de români din Clopodia și câteva familii din Surduc. Noul așezământ, numit Petrovoselo, a fost botezat după generalul imperial Petru Duka.

Petrovoselo a fost încredințat unei companii de colonizatori de pe granița militară a Banatului în cadrul Monarhiei Habsburgice, pe teritoriul regimentelor germano-banațene cu sediul în Panciova, între Banatsko Novo Selo și Alibunar. În anii următori, au avut loc noi colonizări: în 1812–1813, dar și altele, ulterioare.

Istoria schimbătoare a satului, până în anul 1941 o putem împărți în câteva perioade:
1. Perioada anilor 1808-1873, când Petrovasâla apartine Graniţei militare bănăţene a monarhiei habsburgice, unde, în perioada anilor 1808–1845, făcea parte din Regimentul germano-bănăţean cu sediul la Panciova, iar între anii 1845 și 1873 aparţinea Regimentului sârbo-bănăţean cu sediul la Biserica Albă.
2. Perioada anilor 1873–1918, când Petrovasâla face parte din comitatul Torontal, care aparținea părții ungureşti a Austro-Ungariei, Această perioadă o putem împărți, la rândul ei, în perioada dezvoltării paşnice a Austro-Ungariei (1873–1914) şi perioada Primului Război Mondial (1914–1918).
3. Perioada anilor 1918–1941, când Petrovasâla face parte din Regatul Sârbilor, Croaților şi Slovenilor, ulterior Regatul lugoslavia.
În anul 1811, Petrovoselo avea 1564 de locuitori, dintre care 827 erau bărbați și 737 femei. Datorită noilor valuri de colonizare și a creșterii natalității, numărul locuitorilor a crescut constant în secolul al XIX-lea. În anul 1868, s-au născut nu mai puțin de 269 de copii și s-au încheiat 58 de căsătorii între cupluri de petroviceni. La începutul secolului al XX-lea, Vladimirovăț avea 6.031 de locuitori, dintre care marea majoritate de naţionalitate română.
În anul 1881, la Vladimirovăț locuiau 5.436 de persoane, din care 5.018 români, 106 germani și 312 din alte etnii. Era unul din cele mai mari sate din toată provincia Banatului.
În anul 1910, dintr-un total de 5.927 de locuitori, 5.507 erau de origine română, 47 erau de origine maghiară, 95 erau de origine germană, 8 erau de origine slovacă, 2 de origine croată, 85 de origine sârbă, iar 93 erau de alte etnii (în cea mai mare parte cehi, romi, bulgari), din punct de vedere al limbii materne. Din aceștia, 138 erau de religie romano-catolică, 5 de religie greco-catolică, 12 erau de religie reformată, 6 de religie evanghelică luterană, 5.627 de religie ortodoxă greco-catolică, 8 erau de religie mozaică, iar 41 erau de alte religii (în cea mai mare parte, fără afiliere religioasă, („nazareni”). 2.174 de localnici știau să scrie și să citească.
În primele decenii ale secolului XX, ca urmare a Primului Război Mondial și a migrației peste Ocean, natalitatea în Vladimirovăț a scăzut, astfel încât, în anul 1940, situașia demografică era următoarea: 4.351 români, 372 sârbi, 89 romi, 44 germani, 7 maghiari, 1 rus și 1 bielorus; în total: 4.905 locuitori. În apropierea satului, începând din anul 1921, au fost colonizați voluntari, veterani de război de pe fronturile din Salonic și Dobrogea, în număr de 120, împreună cu familiile lor (până în 1935).

Pe parcursul a două secole de istorie, Vladimirovăț și-a schimbat numele de mai multe ori. Numele Petrovoselo (sau Petersdorf), din anul 1808, a rămas până în 1880, când a fost schimbat în Torontál-Petrovoszello. În 1898, numele s-a schimbat în Román-Petre, iar în 1911 a fost redenumit Petre. O nouă autoritate a Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor a readus numele localității la Petrovo Selo, apoi, în 1922, a fost schimbat în Vladimirovac, nume care a rămas. Populația română numește acest loc Petrovasâla sau Pătrovăsâla.
În anul 1843 localitatea avea o parohie ortodoxă cu 3.936 de credincioși și trei preoți, iar în școală erau doi învățători și 452 de elevi. Biserica actuală a fost construită în perioada 1859–1863. Pe 8 decembrie 1894, a fost inaugurată stația de cale ferată pentru linia Vârșeț-Cuvin, iar pe 26 august 1896, pentru linia spre Panciova.

La Petrovasâla se cultivă aproape în exclusivitate porumbul şi grâul, celelalte culturi agricole fiind mai puţin interesante pentru petroviceni. În proporţii mai mici se cultivă vița-de-vie, legumele, pomii fructiferi. Comerţul se găsea în general în mâinile negustorilor sârbi, germani, maghiari și evrei, care s-au stabilit la Petrovasâla în decursul secolului al XIX-lea. Numărul negustorilor români era mult mai mic, fiind vorba doar despre negustori mărunţi. Românii locului erau mai mult agricultori și nu aveau vocația comerțului. Negustorii din Petrovasâla se ocupau în primul rând cu exportul de porumb şi grâu, pe care le cumpărau de la țărani.
Meşteşugăritul nu era o ramură economică mult prea dezvoltată, mai ales în secolul al XIX-lea. Totuşi, datorită dezvoltării generale a economiei în Austro-Ungaria la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-Iea, Petrovasâla cunoaşte şi ea o dezvoltare economică mai rapidă. Apare un număr mai mare de meseriaşi de diferite branşe, iar în anul 1905 Trifu Măda înfiinţează moara cu aburi, prima adevărată întreprindere industrială la Petrovasâla. Această mică întreprindere industrială cunoaşte cele mai însemnate progrese pe timpul patronului Nicolae Măda, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai burgheziei române din Iugoslavia în perioada interbelică.

Un rol extrem de important în viața economică a localităţii l-a avut Institutul de Credit şi Economii „Steaua”, societate pe acţiuni, înfiinţat în anul 1897 de preotul loanichie Neagoe.
Această bancă avea în anul 1912 un capital social de 160.000 coroane, fiind membră a „Solidarităţii” — asociaţia institutelor financiare românesti din Austro-Ungaria.
Banca „Steaua” a continuat să activeze şi după Primul Război Mondial, în timpul Regatului Iugoslav, având în frunte, un timp, pe preotul Constantin Dimian, iar mai târziu pe marele proprietar Nicolae Măda. Banca „Steaua” a funcţionat la Petrovasâla până după cel de-al Doilea Război Mondial.
Pe lângă Banca „Steaua”, mai existau și alte societăți pe acțiuni: „Reuniunea de înmormântare”, înfiinţată în anul 1911 de Ioanichie Neagoe, şi „Societatea pentru iluminare electrică”, înființată în anul 1912 de dr. Alexandru Andressi. În perioada interbelică aceste două societăți pe acțiuni au încetat să mai funcționeze. În primele decenii ale secolului al XX-lea, la Petrovasâla existau şi alte forme de asociaţii cu caracter economic. Astfel, în perioada anilor 1906-1933 funcționează Cooperativa de Credit. În anul 1921, ia naştere Comunitatea Agrară, pe principii  cooperatiste, a cărei sarcină principală era îmbunătăţirea poziţiei culturale și economice a agricultorilor.

Marea majoritate a membrilor acestei comunități agrare au fost sârbii colonizaţi la Petrovasâla în anul 1921. Pe atunci românii mai avuți, cu terenuri agricole, erau încă reticenți la formele asociative de organizare.
Peste un timp, în anul 1937, se înfiinţează Cooperativa Agricolă de Economie și Credit „Solidaritatea ţărănească”, în care sunt cooptați ţăranii români din Petrovasâla. În perioada interbelică la Petrovasâla mai activează și „Asociația meşteșugarilor” al cărei președinte a fost Aurel Penţa. Totuşi, cea mai activă asociație din Petrovasâla, atât pe timpul stăpânirii austro-ungare, cât şi pe timpul Iugoslaviei interbelice, asociație care activează chiar și astăzi, este Societatea Pompierilor Voluntari din Vladimirovaţ, înfiinţată în 1881.
Dar să încercăm să lămurim cine a fost acel Petre care a dat numele satului pe care românii încă îl pomenesc în limba lor, deși denumirea oficială, în limba sârbă, este alta (după un anume Vladimir).

Frederic Petru, baron Duka (Duca) de Kadăr, a fost un înalt ofițer austriac ajuns până la rangul de general, care a avut diverse funcții militare în zona Banatului. A luptat pe toate fronturile din Europa, dar și-a legat numele și de Timișoara și de câteva așezări de prin părțile noastre.
Deși a venit pe lume în anul 1756, la Osijek, Croația, de stirpe se trăgea din acele familii de aromâni care au lăsat munții din sudul zonei balcanice și s-au strămutat, pentru un trai mai bun, în zonele stăpânite de habsburgi. Nevoia i-a dus la un fel de transhumanță, ca pe strămoșii lor oieri, pentru a scăpa de asuprirea otomană, mai spre centrul european, unde au fost bine primiți. Prin perseverența lor și spiritul mercantil ce îi caracteriza, au ajuns, în timp, să domine finanțele austriece înființând o seamă de bănci. Dintre aceștia s-au ridicat magistrați, scriitori, bancheri, militari ori diplomați.
Petru s-a înrolat în 1776, devenind cadet al Regimentului de infanterie valaho-ilir nr. 13 din Caransebeș. Datorită abilităților sale evidente, a fost transferat, în 1778, ca locotenent al statului major, unde, în anul 1787, a fost avansat la gradul de căpitan.
La data de 1 decembrie 1789 a fost numit maior și mutat în această funcție, după patru ani, la „Armata Coburg”, în Olanda austriacă. Înainte de bătălia de la Famars, a explorat terenul timp de trei zile și a câștigat apoi atacul decisiv al coloanei principale, formată din patru departamente de artilerie, conducând personal a patra divizie. După alte acțiuni importante în luptele de la Berlaimont și Maubeuge a fost onorat, pe 1 mai 1794, cu titlul de locotenent-colonel și, la 7 iulie 1794, cu Crucea de Cavaler al Ordinului Militar Maria Terezia. În 1795 a plănuit, ca șef al statului major al generalului Wurmser, atacul reușit de la Mannheim și l-a însoțit, un an mai târziu, acum deja colonel (24 februarie 1796), în Italia, unde a proiectat bătălia pierdută la Castiglione.
Pe 31 mai 1798 a fost avansat la gradul de general de brigadă (Generalmajor) în statului major al Arhiducelui Carol în Praga. Un an mai târziu a fost transferat în aceeași funcție la Statului Major General în Germania. În acest rang a direcționat flancul stâng al generalului de corp de armată (Feldmarschalleutnant) Freiherr Staader von Adelsheim în cursul apărării reușite în bătălia de la Stockach.
La 5 mai 1800 a devenit comandantul cetății din Timișoara și promovat la rangul de general-locotenent (Feldmarschalleutnant) pe 14 ianuarie 1801. A fost însărcinat de Arhiducele Karl cu funcția de șef general de cartier al armatelor din Germania și Italia (până în aprilie 1805), cu mandatul de a începe o reformă a armatei. S-a dovedit, însă, că Petru n-a fost o alegere bună pentru acest proiect, din cauza atitudinii sale foarte conservatoare. Cu toate acestea, a fost desemnat, pe data de 7 octombrie 1803, deținător al Regimentului de infanterie maghiar nr. 39 și onorat, în 1808, cu titlul de baron de către împăratul Francisc al II-lea.
În mai 1805 Duka a devenit generalul comandant al Banatului. Această funcție a deținut-o până la moartea sa, survenită la Viena, în anul 1822.

Pe 2 septembrie 1813 a fost promovat la gradul de Feldzeugmeister și adjutant general al împăratului Francisc I al Austriei. În acest rol, a fost trimis la Lusigny-sur-Barse, în scopul de a negocia un armistițiu cu împăratul Napoleon. În cele din urmă, pe 22 aprilie 1815, la Viena, generalul a fost ridicat de împărat la rangul de baron al Boemie, apoi, la 26 iulie 1816, tot acolo, la rangul de baron maghiar, consilier privat, respectiv consilier și conferențiar de stat.
Cum a ajuns acest militar de seamă să dea numele unui sat de români din sudul Banatului și alte fapte demne de aflat despre Petrovâsila vom afla într-un alt episod al călătoriei noastre imaginare prin Banat.