Subiectul despre m-am decis să scriu în această săptămână nu este nici nou, dar nici comod. Auzim deseori — și, mai ales, în contextul luptei politice — că un politician sau altul și-a luat doctoratul cu o teză plagiată sau că un profesor universitar a publicat o carte sau un studiu științific, preluând grosier din lucrările altora, pe care nu i-a citat ori de care nici măcar nu a amintit. Fenomenul nu e specific spațiului academic românesc — iertată-mi fie prețiozitatea! —, însă mi se pare că, la noi, lucrurile au mers într-o direcție ce nu mai poate fi schimbată, respectiv corijată decât prin măsuri radicale. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă am lua „la purecat” tezele de doctorat susținute în România, să zicem în ultimii 20 de ani. Cred că am face niște descoperiri uimitoare și, cel mai probabil, am înțelege mai bine de ce mediul universitar autohton îți lasă impresia că ceva nu este în regulă, iar acel „ceva” trimite la putregaiul danez, cântat în Hamlet-ul lui Shakespeare.

Cauzele fraudei în cercetarea științifică sunt foarte diverse. De la nevoia de a obține o finanțare pentru un anumit proiect (pretins) științific, la interesul de a ocupa o poziție academică într-o universitate sau într-un institut de cercetări, ori de la dorința de a acumula un anumit punctaj, foarte util astăzi în evaluările la care sunt supuși universitarii români, la obsesia bolnăvicioasă a unora de a-și asocia particula „dr.” în dreptul numelui, pe cărțile lor de vizită. Credeți-mă, știu foarte multe despre subiectul abordat și, la nevoie, aș putea concepe un manual de „patologie a fraudei în cercetarea științifică”, în care aș descrie formele, cauzele și remediile aferente tuturor formelor de fraudă, manifestate în interiorul tezelor de doctorat, a monografiilor, manualelor, tratatelor sau articolelor „de specialitate”. Plagiatul este doar o formă a acestei patologii. Minciuna, dezinformarea sau manipularea pseudo-științifică nu fac decât să întregească acest dezolant tablou, plin până la refuz de bolile asociate lipsei de onestitate în cercetarea științifică.

Ce s-ar putea face pentru însănătoșirea acestei lumi în care ne este dat să trăim și în care frauda în cercetarea științifică a devenit omniprezentă? Un prim pas ar fi acela al co-responsabilizării. Dacă un profesor sau un cercetător publică un text care nu este altceva decât rezultatul unei fraude, universitatea ori institutul la care muncește autorul plagiatului ori al textului necinstit trebuie să devină, automat, co-responsabile, din punct de vedere civil, pentru eventualele prejudicii materiale sau morale, suferite de cei care au ajuns victimele unor astfel de manopere ilicite. Apoi, aceeași răspundere ar trebui să se întindă și asupra conducătorilor de doctorat, referenților și editurilor, sub a căror îndrumare, recomandare sau implicare, textele frauduloase au ajuns la cunoștința publicului. Imaginați-vă cât de greu s-ar mai putea publica o carte în această țară! Iar răspunderea civilă (sau patrimonială) solidară ar trebui conjugată cu cea administrativ-contravențională ori chiar penală, ce ar trebui angajată în sarcina celor care, cu numele și prin analizele lor prealabile, au făcut posibilă publicarea unei lucrări lipsită de onestitate, de (rezonabilă) calitate sau de originalitate. În astfel de condiții, am ieși din „epoca maculaturii”, în care hârtia (de carte sau de revistă) suportă (aproape) orice, iar publicului mai mult sau mai puțin avizat îi este servit un „meniu livresc”, care, prin calitatea extrem de scăzută și prin lipsa de autenticitate, este pur și simplu periculos pentru mintea celor mai mulți dintre destinatari. În 25 de ani de carieră, mi-au trecut prin mână mii de cărți de drept public — cu precădere, de drept administrativ — și multe dintre ele m-au șocat prin extrem de slaba lor calitate. Un balast de informații și paragrafe „aruncate” în câteva sute de pagini nu poate pretinde despre sine că îmbracă forma unui veritabil și util manual universitar și, cu atât mai puțin, pe aceea a unui tratat sau a unei monografii de care cititorul-destinatar — și, mai ales, cel în curs de formare sau de perfecționare profesională — să se poată, realmente, folosi. Odată cu trecerea anilor, am înțeles că poate cea mai gravă dintre bolile sistemului nostru universitar este aceea a preferinței pentru cantitate, în detrimentul calității. Un om angajat într-o facultate este silit pur și simplu să scrie cât mai mult și într-un interval de timp cât mai scurt. Un „stahanovism în creație” a fost impus de diriguitorii sistemului nostru universitar, în încercarea de a „ajunge din urmă” marile școli superioare din această lume. Cred cu sinceritate că drumul acesta este bun în construcția de autostrăzi sau de căi ferate. Dar în niciun caz în construirea unei cariere universitare și a unui bun renume în știință. Creația științifică pretinde documentare — a se citi lectură multă și de foarte bună calitate! —, dar și reflecție și revelație, la care nu se poate ajunge prin heirupism. Viteza este pur și simplu inadecvată în cercetarea științifică, iar atunci când cel implicat într-o astfel de activitate este nevoit, eventual constrâns, să se grăbească, în realitate, el este pur și simplu invitat să fraudeze. Pentru că — așa cum în mod cinic spunea cineva —, când nu ai timp, tragi concluziile. Numai că, din nefericire, aceste concluzii pot fi subtilizate, prefabricate sau contrafăcute. Iar cel care le trage, în astfel de condiții, este un delincvent al științei.