Ce bănățean să fii să nu fi auzit, măcar în treacăt, despre Văliug? Numele este așa de cunoscut încât unii nici măcar nu-și mai sparg capul să-și amintească ce este sau unde este acest loc. Împătimiții muzicii de jazz ce purced la Gărâna (Wolfsberg) sau ai drumețiilor montane trec măcar odată pe an prin așezarea cu acest nume dar nu încearcă să afle mai multe despre acest paradis montan și despre satul ce a dat numele întregii zone.

Dacă ne uităm pe orice panou turistic al județului Caraș-Severin, la o primă vedere, observăm că se află cam în mijlocul mai sus pomenitei hărți la doar 30 de kilometri depărtare de Reșița către est. Drumul urcă molcom la început, apoi tot mai pieptiș prin păduri cu umbră deasă. Cei mai temerari își pot încerca puterile și pe jos așa cum îi șade bine unui drumeț. Cu o mașină nu faci mai mult de jumătate de oră chiar dacă mai privești în stânga și dreapta la peisajul deosebit de pitoresc. Tocmai aceste păduri aveau să ducă la dezvoltarea unui sat ce a devenit mai apoi centru industrial ia acum stațiune turistică e fală în Banat.

Comuna Văliug se găsește la o altitudine medie de 550 m, pe cursul râului Bârzava, la poalele Muntelui Semenic. Două mari acumulăi de apă definesc locurile. Lacul Gozna de peste 66 e hectare de luciu de apă ce a devenit o adevărată mare internă da cărășenilor pe timp de vară aflat mai la deal de sat și Secu de 105 ha mai în vale în curgerea apei spre Reșița.

Deși pare o localitate veche de când lumea de fapt Văliugul este destul de nou față de alte sate de la poalele Semenicului. Istoria locurilor începe propriu-zis odată cu retragerea administrației otomane din Banat și începuturile colonizărilor dar și a industrializării intensive a întregii regiuni.
După pacea de la Passowitz, Banatul, respectiv zona Reșita-Văliug, intra sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Reșița prin locul deosebit și resursele din preajmă devine destul de repede un important centru siderurgic, mare consumator de minereu de fier și de energie. Trebuie spus că în acle timpuri acea energia era generată de forța apelor și de arderea mangalului. Nevoile crescute de minereu și lemn pentru a produce cărbune mangal au făcut ca zona Văliug să prezinte un interes pentru conducerea fabricile reșitene, cât și pentru întreaga regiune. Cărbunele de bună calitate era necesar pentru furnalele și forjele din Reșița.

Mâna de lucru era destul de redusă. Localnicii români și carașoveni împrăștiați pe văile din jur nu se dădeau duși de la obiceiurile lor ancestrale și continuau să crească vite și oi și să se ocupe de livezile de pomi fructiferi. Era nevoie de lucrători cu experiență în minerit, lucrul la pădure ori la plutărit. Chiar și arderea lemnului de fag pentru cantitățile uriașe de mangal era o treabă destul e specializată.
Și până la ata oficială a întemeierii satului în împrejurimi au lucrat cărbunari bufeni în perioadele de vară. ar ei nu aveau așezări permanente locuind în corturi în poienile de unde exploatau lemnul. Acești români, care până atunci locuiau în cincisprezece grupuri separate de case, au fost mutați definitiv în sat abia în anul 1800.

În vara anului 1793, se obținea aprobarea de la Viena, pentru colonizarea a 300 de familii din zona St. Wolfgang im Salzkammergut (Austria) și stabilirea lor la Reșița, din care 71 familii pentru zona Valiug. Pentru această activitate a fost delegat brigadierul silvic Franz Loidl, original din acea regiune austriacă. O parte din coloniști au mai venit și din Bad Ischl, Hallstatt, Ebensee ori Lambach. Un număr de 21 de familii au venit din regiunea Steyr de la Aussee. Toți aceste grupuri erau de religie romano-catolică.
Coloniştii erau prin urmare predominant cărbunari de profesie. Ordinele primite de la cancelaria imperială de acești lucrători austrieci, înainte de plecare, explicau… „mergeți în zona Banat și acolo să fiți demni, harnici….și să nu uitați să faceți locuințe mai întâi, iar localitatea pe care o veți înființa să-i puneți numele de FRANZDORF (satul lui Franz)… (după numele împăratului Franz Joseph Karl von Habsburg-Lothringen). Se spune că acest ordin a veni chiar de la împărat. Dar poate doar un zelos funcționar a vorbi în numele său.
Drumul de la Viena pîna la Văliug l-au parcurs cu vaporul până la Baziaș, iar de aici cu căruțele până la Valiug, unde au sosit la 28 iunie 1793. Aici, coloniștii, au găsit păduri seculare, însă au fost atrași de un spațiu mai mare, străbătut de Bârzava, cuprins între dealurile din spatele actualei Primării, drumul de la Crăinicel și respective drumul care vine de la Reșița, loc unde și-au instalat corturile.
Începând cu 30 iunie 1793, organele administrației austriece au început împărțirea locurilor de casă, activitate la care a participat și Franz Loidl, punctul zero identificându-se cu locul unde este astăzi Parcul cu tei.
Asfel ziua de sărbătoare de Sfîntul Petru și Pavel a anului 1793 este ziua înfințării noii localități de atunci, Franzorf, (Văliugul din zilele noastre) iar cele 71 familii de austrieci sunt fondatoarele acestei localități înfloritoare.

La scurt timp, pe la anul 1795, s-a mai alăturat un nou val de migranți veniți din Oltenia. Aceștia au căutat un trai mai bun și au trecut munții stabilindu-se în sat. Și-au construit casele pe coasta muntelui deasupra și sub așezarea germană. Sunt cei ce se numeau în acele timpuri bufeni (sau munteni, bribeți) și au rămas până azi cu acest nume ce-i deosebește de românii localnici ce se numeau frătuți. Bufenii olteni aveau o mai veche tradiție a muncii în comitatele Caraș și Severin. În diferite etape ei au venit cu două secole în urmă întemeind localități ca: Bocșa Montană, Ocna de Fier, Reșița Montană, Dognecea, Oravița Montană, Boșneag. Despre istoria colonizării bufenilor s-au mai scris rânduri în alte episoade anterioare ale poveștilor noastre.
În anul aşezării a fost construită prima casă de rugăciune din lemn. Primul preot a fost Benedict Braun, care a oferit îndrumare pastorală parohiei până în 1818. În 1861 a fost inaugurată noua biserică romano-catolică zidită in piatră upă canoanele stilului neogotic.
Imediat după așezarea coloniștilor au improviza și prima școală în toamna anului 1793, cu predare în limba germană. Primul profesor a fost Anton Josef Priklmayer, care a lucrat până în 1808. Datorită necesităților crescute s-a impus, în anul 1807 să se construiască o școală nouă, cu o singură sala de clasă, limba de predare fiind tot germana, școală care, cu unele modificări, a funcționat până în anul 1962.
Tot în primele săptămâni ale lui octombrie 1793, a început oficierea slujbelor într-o capelă din lemn, primul preot fiind Pater Benedict Braun, care a slujit până în anul 1818.
În anul 1861, se finalizează clădirea noi biserici catolice, construită din beton, piatră și cărămidă nearsă, acoperită cu tablă, având șarpantă, patron fiind până astăzi Sfîntul Francisc din Asissi. Biserica a fost înzestrată, de la Kaiserul lor, cu două clopote, altar, cruce și o orgă cu șase registre, lucruri ce se găsesc și astăzi în acest lăcaș.
În anul 1862, patronatul Uzinelor Reșița donează bisericii un baldachin, două steaguri, o carte bisericească și o cruce, iar prin contribuția credincioșilor s-a mai cumpărat un steag cu chipurile Sf. Hubertus și Sf. Iosef. Sfințirea acestora s-a săvârșit la 23 mai 1869 de către preotul Anton Bartl.

De la început, cea mai importantă sursă de trai pentru locuitorii săi a fost arderea cărbunelui pentru atelierele din Reșița. În 1803, au fost construite noi furnale pentru și două forje cu acționare hidraulică, care au crescut iarăși nevoile de cărbune.
Dezvoltarea continuă a industriei reșițene și, implicit, creșterea nevoilor de mangal, a făcut ca șefii centrului industrial minier Montana Reșita să studieze posibilitatea construirii unui drum de țară pe ruta Văliug – Piatra Albă – Secul – Reșița, destinat în principal transportului mangalului cu ajutorul convoaielor de căruțe, înlocuindu-l pe cel practicat până atunci cu ajutorul convoaielor de cai. Finalizarea acestui drum s-a realizat în anul 1802, dată de când se și trece la un asemenea transport.
În același an, 1803, meșteri italieni construiesc un canal pentru apă cu următoarele dimensiuni: baza de jos 0,75 m, înălțimea 0,90 m, cu deschiderea superioară de 1,50 m. Acesta avea drept scop alimentarea cu apă a unui gater mare, cu 18 pânze, în poziție verticală, instalat în locul unde astăzi este ocolul silvic. Era nevoie de o prelucrare superioară a lemnului din munți. Gaterul a funcționat ca fabrică de cherestea până în anul 1872, când este înlocuit cu unul mai modern și cu o productivitate mai mare.

În anul 1865, Bârzava a fost regularizată pe o lungime de 39 km pentru a facilita transportul lemnului, s-a dezvoltat plutăritul cu bușteni. Lemnul era adus acum la Reșița pe apă. În acest scop, în anul 1865 a fost construit barajul Klaus, din lemn de pin și pietre, făcând legătura între Văliug și cartierul Lend din Reșița.
În spatele acestui baraj se va forma un lac ce avea rol de rezervor pentru apă necesar funcționării acestui sistem, cu dimensiunile de 76 m, 26 m, și înălțimea de 11,5 m, având o capacitate de 140.000 metri cubi de apă. Traseul, de 38,9 km, pornea, așadar, de la barajul Klaus, trecea pe la sud de Văliug și avea punct final cartierul Lend din Resita, la aproximativ 4 km de uzine. De la punctul de plecare, cota 714 m, și până la Reșita, diferența de nivel era de 458 m, nivelul apei pe canal variind între 0,50 m-0,60 m, viteza de deplasare 1,08 m pe secundă, timp de plutărit aproximativ 6 ore. Activitatea se desfășura numai în perioada lunilor martie august .

După anul 1855 pădurile au devenit proprietatea companiei StEG („Societatea privilegiată cezaro-crăiască austriacă de căi ferate de stat”) schimbând oarecum relațiile de muncă din domeniul exploatării lemnului pentru arderea cărbunelui. Tot în 1855, a fost construit un drum către Gărâna, care a fost prelungit apoi între 1899–1903 până la Slatina-Timiș prin Brebu Nou (Weidenthal), care asigura acces direct la Caransebeș și Băile Herculane. Toate acestea au dus la nevoia de noi muncitori. Între 1858 și 1859 s-au stabilit alte 40 de familii germane din Austria.
În anii 1858-1859, așezarea Krivei (Crivaia), predecesorul stațiunii de astăzi, a fost fondată la sud de sat cu 237 de tăietori de lemne din Friuli din zona Potebba ar și in părțile slovace.
În 1872 s-a înființat la vest de sat colonia Josephinenthal (Poiana Văliug), o așezare de 21 de case, unde s-au stabilit încă 20 de familii de coloniști germanofoni, care și-a primit numele german de la soția directorului tehnic al companiei de căi ferate (StEG) György Bresson (Georg Brenan). În 1907, 13 familii germane s-au stabilit în satul Neu-Schoschdea (mai târziu Waldau) fondat lângă Șoșdea.

Potrivit unei descrieri consemnată în 1883, „Căsuțele cu aspect vesel, văruite într-un alb orbitor și cu obloane verzi, formează o stradă principală și două laterale lângă Bârzava și, judecând după numeroșii negustori și companii industriale, ne imaginăm că sunte într-un orășel…” În timpul săptămânii, bărbaţii lucrează în pădure, întorcându-se acasă doar sâmbăta seara. La acea vreme, turismul era deja o sursă semnificativă de venit pentru locuitorii săi. Între 1893 și 1911, (satul) a fost legată de Gărâna printr-un teleferic de cinci km și jumătate prin valea „Izvor” pe care lemnul tăiat în munți era transportat până la Bârzava.”

Așezarea Văliug la începuturi a aparținut zonei de militare grănicerești. Între 1872–1880 a aparținut comitatului Caraș, iar din 1880 până în 1926 comitatului Caraș-Severin. În 1907, s-a schimbat statutul dintr-un sat mic într-o comună (așezare mai mare).
La începutul secolului al XX-lea a fost pusă în aplicare legea maghiarizării numelor de localități (4/1898). Numele oficial al comunei devine Ferenczfalva. Numele de localitati maghiare au rămas valabile și în Regatul României până la reforma administrativă din 1923, cand au fost introduse toponimele românești. Deși formal în acte numele era maghiarizat locuitorii foloseau tot vechiul nume german.
Cu ajutorul hidrocentralei, în 1916 s-a alimentat cu energie electrică gaterul și clădirile centrului (de exemplu, primăria și sediul silviculturii). De atunci, acest centru, se numește „oraș”. În 1945-46, acolo a fost întemeiată o mănăstire ortodoxă. Învățământul în limba germană a existat în așezare până în 1962.

Cum istoria Văliugului este bogată deși scurtă în timp, vom mai reveni cu noi povestiri într-un alt episod ce va urma.