În Franța se consumă alegerile pentru stabilirea componenței unei noi Adunări Naționale. 30 iunie și 7 iulie 2024 cad în două duminici, în urma cărora, din punct de vedere politic, nu numai Franța s-ar putea schimba, ci și întreaga Europă. Ziarele pariziene vehiculează titluri dintre cele mai neliniștitoare. Ele ne anunță, într-un stil sentențios, specific jurnalismului agresiv, că, în Franța, urmează ca alegerile să fie câștigate, în mod categoric, de extrema dreaptă și că, în cazul cel mai fericit (dacă se poate vorbi despre un astfel de caz, în contextul internațional în care ne este dat să trăim), cele mai multe dintre mandatele Adunării Naționale urmează să fie împărțite între stângiștii lui Mélenchon și antieuropenii naționaliști ai lui Bardella, aliatul d-nei. Marine Le Pen, cu aruncarea centriștilor Președintelui Emmanuel Macron la marginea ori poate chiar în afara deciziei politice parlamentare. Din păcate, jurnaliștii francezi înțeleg în mod corect faptul că politicile promovate, de ani buni, de actualul șef de la Palatul Élysée, prin partidul său, Renaissance (succesorul formațiunii La République en Marche), nu mai plac de mult francezilor obișnuiți – mai mult sau mai puțin îmburgheziți – pentru că aceștia, tocmai din cauza acestor politici, au pierdut foarte mult: afaceri, joburi și, prin urmare, venituri, dar și protecția socială încă prezentă și foarte consistentă în debutul anilor 2000. Locul statului providență francez a fost luat de un stat libertarian, în care numai înalta performanță profesională și, implicit, economică este singurul lucru care îți poate procura un trai tihnit. Toți cei care nu sunt capabili de o asemenea performanță, sunt sortiți unei severe însărăciri, respectiv marginalizării, ba poate chiar excluziunii sociale. Or, toate acestea s-au petrecut într-o Franță care, de prea mult timp, este sufocată de proteste și revolte sociale, care mai de care mai violente, dar și de o creștere semnificativă a imigrației, ceea ce a supus bugetele publice din această țară, unor noi și consistente provocări. Acesta este, pe scurt, peisajul dezolant care a determinat extremizarea națiunii franceze. Numai că fenomenul nu este, în exclusivitate, francez. Pare că nici Germania nu îl (mai) poate evita, în condițiile în care, la ultimele alegeri europarlamentare, formațiunea de extremă dreapta, Alternative für Deutschland, a obținut aproape 20% din voturile valabil exprimate, ceea ce a generat emoții la nivelul establishment-ului politic german și nu numai.
Creșterea preferinței electoratelor din țările membre ale Uniunii Europene, pentru extrema dreaptă este un fenomen pe care, astăzi, nimeni nu-l mai poate ignora. Paradoxal însă pentru mine este faptul că niciun partid pro-european nu aduce în dezbaterea publică motivele sau cauzele acestui fenomen. Majoritatea formațiunilor politice prietenoase cu actuala viziune asupra a ceea ce este și asupra a ceea ce trebuie să fie Uniunea Europeană, par a nu fi interesate de motivele ori de cauzele care determină extremizarea electoratelor din statele membre, respectiv creșterea preferinței acestor electorate pentru naționalismul populist și agresiv, care, nu de puține ori, se manifestă de-a dreptul fascistoid. Actualele guverne din capitalele statelor integrate Uniunii Europene, par a nu înțelege că pericolul s-ar putea să vină din chiar politicile pe care ele se încăpățânează să le promoveze și, respectiv, să le implementeze. Oare nu asistăm la un ecart mult prea mare între ceea ce pot ori sunt dispuși politicienii (încă la putere) să facă pentru electoratele din statele membre ale Uniunii Europene, pe de-o parte și așteptările acestor electorate, pe de altă parte? Oare nu ne găsim în acel moment istoric nefast, în care Statul și Societatea nu mai au nimic sau aproape nimic să-și spună, astfel că cea din urmă urmărește să-l schimbe profund pe cel dintâi? Istoria este plină de astfel de momente și fiecare dintre ele au dus la producerea unor veritabile catastrofe. Primul Război Mondial, nașterea Rusiei bolșevice, Marea Criză, venirea la putere a lui Adolf Hitler în Germania, războiul civil din Spania sau Al Doilea Război Mondial sunt numai câteva „tragedii umane” determinate de înstrăinarea Statului de Societate și/sau a Societății de Stat. Iar consecințele, în pierderi umane și materiale, au fost teribile.
Cine stă, totuși, în spatele hrănirii simpatiei pe care o parte din ce în ce mai mare a societăților europene le are față de extremismul de dreapta, cu evidente accente fascistoide? Un politolog german – Ursula Münch – vorbește despre oamenii cu simpatii autoritariste, care pur și simplu nu se (mai) simt reprezentați de partidele moderate (de centru-stânga sau de centru-dreapta), acelea care au adus Uniunea Europeană și statele care o compun, în situația actuală. În Germania, acestor oameni li se adaugă „perdanții reunificării”, care, în România, au ca și corespondent „perdanții europenizării”, mulți dintre ei „perdanți ai decomunizării”. În sfârșit, mai discret, dar cu o forță economică ce nu poate fi ignorată, celor de mai sus li se adaugă „burghezia germană brută” care, „în spatele fațadei de prosperitate (…) și a limbajului lustruit, (…) cultivă un jargon de dispreț față de grupurile slabe”, de netolerat (imigranți, minorități sexuale, asistați sociali). În România, această „burghezie brută” este reprezentată de noii îmbogățiți de după 1990, respectiv de aceia care – direct sau prin antecesorii lor – au acumulat o avere consistentă, pe care pur și simplu nu vor să o împartă, prin taxe și impozite adecvate, cu ceilalți. Această „burghezie brută” autohtonă este populată de copiii și de nepoții fostei nomenklaturi comuniste, pentru care, din motive lesne de înțeles, actualul model politic, economic și social european este pur și simplu inacceptabil, astfel că ei sunt nu numai dispuși, dar și foarte interesați să-și dea girul politic unora ca Simion sau Șoșoacă.
