Indiferent de rezultatul de duminică, 7 mai 2017, după votul din turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, Franţa nu va mai fi, probabil, niciodată ce a fost. Miza alegerilor din Franţa – atât cele prezidenţiale, cât şi cele parlamentare care vor urma, tot în două tururi, în luna iunie – e enormă şi depăşeşte chiar miza alegerii revoluţionare a lui François Mitterrand şi a socialiştilor din 1981. Cei doi candidaţi rămaşi în cursă pentru turul doi, Marine Le Pen (Frontul Naţional) şi fostul ministru al lui François Hollande, Emmanuel Macron (En Marche!), reprezintă fiecare cel mai bine una dintre marile tendinţe care se confruntă azi în lumea occidentală. Marine Le Pen încarnează întoarcerea cu hurducături mari la statul-naţiune, protecţionismul economic rezonabil, revenirea la franc, preferinţa naţională. Emmanuel Macron reprezintă, dimpotrivă, abandonarea definitivă a statului-naţiune în favoarea pieţei globale, a liberului schimb fără limite, având la capăt instalarea guvernului mondial.
Regatul Unit al Marii Britanii a votat Brexit-ul şi a ales deci întoarcerea la statul-naţiune. De fapt, întoarcerea la Imperiul Britanic, la Commonwealth, la salvarea Perfidului Albion din ghearele teribile ale vulturului german, care a luat în stăpânire economică toată Europa, inclusiv ţările mari şi puternice, ca Anglia sau Franţa, pe lângă ţările din sudul şi din estul Europei. Europa Federală, sfântă şi germanică, pare a fi o etapă intermediară acceptată de finanţa mondială dominantă în drumul spre o viitoare democraţie mondială, spre statul global condus de câţiva iluminaţi care deţin toţi banii. O „democraţie” mondială (o oligarhie foarte severă, în fapt) care va pune în acord puterea politică şi piaţa deja globalizată. Pentru că acesta pare a fi unul dintre motivele crizei morale generale de azi: faptul că avem o piaţă globală, cu bănci „too big to fail”, cu multinaţionale mai puternice decât statele, cu fonduri de investiţii colosale, dar avem încă guverne naţionale, frontiere şi colectivităţi ataşate de identitatea şi de trecutul lor.
Şi totuşi, pentru ca istoria recentă să fie coerentă, o istorie cât de cât raţională, pe care s-o putem povesti nepoţilor noştri, după Brexit şi după alegerea surprinzătoare a pitorescului miliardar Donald Trump în SUA, în Franţa ar trebui să câştige alegerile prezidenţiale naţionaliştii protecţionişti şi eroina lor, Marine Le Pen. Astfel, cele trei mari democraţii istorice şi singurele ţări în care există o istorie democratică de cel puţin 200 de ani s-ar pune într-un acord funcţional. Iar acordul ar spune că drumul aventuros spre o democraţie mondială, spre statul global, trebuie oprit şi că e mai bine, cel puţin pentru încă vreo sută de ani, să ne întoarcem la statele-naţiune. Pentru că democraţia nu poate exista decât în interiorul unui stat şi pentru că democraţia e apanajul exclusiv al unei naţiuni. Se va întâmpla asta?
Toate sondajele îl dau câştigător pe Emmanuel Macron, reprezentantul „mondializării fericite”, al băncilor mari, începând cu banca Rothschild, unde a şi lucrat direct, al multinaţionalelor şi al fondurilor de investiţii care nu mai cunosc frontiere. Toţi politicienii importanţi, începând chiar cu conservatorul perdant François Fillon, au chemat şi cheamă zilnic la vot în favoarea lui Macron. Susţinerile de care se bucură deocamdată Marine Le Pen, şi mai sunt doar câteva zile până la vot, sunt puţine. Marine Le Pen va fi, foarte probabil, votată, pe lângă alegătorii săi indefectibili – o lume tânără şi săracă, dar şi lumea diversă afectată de globalizare, jumătatea de est a Franţei, cu nordul industrial văduvit şi sudul abandonat de marile întreprinderi –, şi de alegătorii lui Nicolas Dupont-Aignan, suveranist, cu care a semnat deja o înţelegere, plus, foarte probabil, de cei ai lui François Asselineau, cel mai robust teoretician antieuropean, şi ai lui Jean Lassalle, reprezentantul „ruralităţii”. Ceea ce înseamnă cam 30% din voturile primului tur de scrutin. Dar nici Emmanuel Macron nu se poate baza deocamdată serios pe mai mult : voturile sale din primul tur şi integralitatea voturilor pentru socialistul Benoît Hamon fac tot cam 30%. Nimeni nu ştie cum se vor împărţi voturile din primul tur acordate lui François Fillon (cca 20 %), catolici şi burghezi în vârstă şi înstăriţi, şi Jean-Luc Mélenchon (tot vreo 20%), lumea tânără cu studii, săracă şi prerevoluţionară care a votat decis la extrema stângă, dar sunt acolo şi cadre, şi administraţie medie, ca şi câţiva intelectuali de vârf. Deşi François Fillon şi-a chemat alegătorii să voteze Macron (jumătate din susţinătorii săi prezenţi au părăsit imediat încăperea), iar Jean-Luc Mélenchon nu a dat nici un consemn de vot, dar a declarat că el nu votează în nici un caz cu Frontul Naţional. Ceea ce înseamnă că votul alb şi absenteismul vor fi actori majori în această rundă. Mulţi analişti politici insistă în această direcţie, zilele libere ale podului din 8 mai îşi vor aduce şi ele contribuţia. Orice motiv pentru a nu vota de data asta e binevenit. Iar absenteismul pare să-i folosească lui Marine Le Pen…
Oricare dintre cei doi candidaţi va câştiga, este mai mult decât probabil că începând de săptămâna viitoare Franţa va intra într-o instabilitate de durată. Ori va declanşa destrămarea Uniunii Europene începând cu Zona Euro, dacă va câştiga Marine Le Pen, ori va renunţa la suveranitatea ei naţională, ceea ce Marea Britanie nu a acceptat. Pentru că miza fundamentală a acestor alegeri e chiar aceasta: suveranitatea naţională. Ca şi în Statele Unite după alegerea lui Donald Trump, oricine va câştiga nu va fi recunoscut şi de partea adversă. Nici unul dintre cele două partide istorice, Partidul Socialist şi Les Républicains (dreapta conservatoare), nu e probabil să mai câştige la legislative o majoritate stabilă. În funcţie de cum se vor poziţiona la vot în turul doi, pentru frontista Le Pen sau pentru socialistul globalist Macron, Les Républicains au toate şansele să se spargă în două. Partidul Socialist pare deja aruncat în aer de candidatura lui Emmanuel Macron. În viitorul Parlament vor intra masiv atât „frontiştii” lui Marine Le Pen, cât şi „extremiştii de stânga” ai lui Mélenchon. Marea ruptură de trecutul stabil, previzibil şi confortabil, dar epuizat e deja asigurată.