Există, începând cu epoca iluministă, câteva teorii care susțin că libertatea depinde de stări exterioare persoanei, de condiții sociale, economice, politice. Mai mult, terorii ulterioare, dar având continuitate cu cele pomenite, au început să promoveze și să pună în practică aceste precept.
În alte cuvinte, măsurile morale restrictive existente în societățile tradiționale au început să fie eliminate și condamnate în totalitate. Iar în ultima vreme s-a ajuns la situația în care „persoana” este absolvită de orice responsabilitate. În permanență altcineva va fi de vină: societatea, statul, rudele, vecinii, „genetica”. Toate aceste teorii ale „eliberării” suferă de un păcat capital: ele contestă ființei umane principala ei trăsătură — liberul arbitru, capacitatea de a înțelege consecința acțiunilor sale și capacitatea și obligația de a accepta consecința acțiunilor sale. Este aici vorba de o confuzie esențială. Omul nu este suma „realizărilor” sale materiale, realizări care, de altfel, sunt repede depășite și uitate, omul este suma trăirilor lui morale consecvente, trăirea în înțelegerea diferenței dintre „bine” și „rău”. Iar în termeni pe care toți îi folosim, aici este vorba de relația oamenilor cu starea de păcat. În primul rând trebuie să știm că, în înțelegere Ortodoxă, „păcatul” nu este o condiție „juridică”, o interdicție „legală”. Păcatul este acțiunea și starea în afară „legilor” morale asezate de Dumnezeu, așa cum sunt ele stabilite de către Biserica Dreptmăritoare. Din această cauză, această stare se numește și „fărădelege”. Opreliștile, limitările, „legea” Bisericii nu sunt puse pentru a-i pedepsi pe oameni, sunt așezate din Iubire, pentru ca oamenii să poată ajunge la unire în voia lui Dumnezeu. Cine a trecut printr-o stare pasională, fie ea erotism, etilism, droguri, știe bine ce înseamnă robia. Doar înlăturând acea stare putem fi cu adevărat liberi, și rânduielile lăsate de Ortodoxie lesne ne pot face liberi. Căci ele sunt întemeiate pe milă și iertare, atâta vreme cât există mărturisire cu regret a păcatului și dorința de a nu îl repeat. Din nou se arată iubirea pentru oameni.
Din această cauză s-a și arătat că în Iubirea de Dumnezeu și de aproapele, „în acestea sunt cuprinse Legea și Prooroci” (Matei 7:12). Împotriva acestei Iubiri se ridică toți seculariștii lumii care, toți, sunt insuflați de către negativitatea pură, de necuratul. Din nou trebuie să ne amintim că „răul” se arată în trei chipuri: parazitismul, impostura și parodia. „Răul” există doar ca parazit al „binelui”, el este un impostor care pretinde a fi ceea ce nu este și el parodiază, își alcătuiește propiul set de reguli false. Că așa este ne-o dovedește o altă falsă învățătură care tulbură oamenii azi.
Tot soiul de pretinși cunoscători susțin că de fapt „păcatul” nici nu există. Păcatul ar fi rezultatul unei condiționări genetice, ar fi „înnăscut”. Astfel, unul ar avea „înnăscut” etilismul, altul erotismul, altul cruzimea și așa mai departe. S-a ajuns la a afirma că și instinctual de reproducere poate fi o consecință a geneticii. Mai exact, că sodomia ar fi o stare înnăscută. (În această privință minciuna este clară, cel puțin din punctul de vedere al celui care se va numi pe sine „creștin”. De vreme ce în Scriptură sodomia este înfierată fără drept de apel, cum ar putea un om, creația lui Dumnezeu, să fie „născut” în stare de a nu se putea opune păcatului? Oare poate cineva să își imagineze că Dumnezeu se contrazice?) Ce este însă absolut uluitor este faptul că aceste aberații sunt susținute în numele „libertății” și „eliberării” omului. Dacă ar fi după aceste teorii, omul este de fapt un sclav al nașterii sale și un neputincios. Întreaga lui existență este predestinată și predeterminată.Orice efort personal este zadarnic. Exact acest lucru îl respinge cu vehemență Credința. În învățătura creștină omul este MAI ALES LIBER, adică este capabil să aleagă între „bine” și „rău”, până la a ajunge la asemănarea cu Hristos și la viața veșnică; omul este CONDAMNAT la libertate. Iar, în plus de asta, mai există ceva fundamental.
Orice stare de păcat,orice stare pasională,conține, în sine, un mecanism simplu și care nu poate genera decât o plictiseală fără sfârșit și moarte spirituală și fizică. Păcatul nu poate potoli setea omului pentru absolut. Păcatul este un paleativ care trebuie repetat, din nou și din nou, în doze tot mai mari, până la plictis mortal și până la moartea spirituală și fizică. Aceasta este „libertatea” pe care o oferă secularismul. Iar în acțiunea s-a dementă de a înlătura Credința, seculariștii nu au putut și nu pot distruge cele cerești, dar au putut și pot să distrugă pe cele seculare, pe cele care dau rost și bucurie vieții pământești. Căci acolo unde secularismul a fost mai vehement, acolo distrugerile, cruzimea și eliminarea oricărei forme de libertate și omenie au fost mai actuale.
Căci Credința este maica tuturor energiilor positive, iar secularismul este sursa tuturor confuziilor.
Apelurile seculariste bântuie lumea cu furie și o bântuie de două mii de ani, dar este responsabilitatea fiecăruia de a respinge aceste apeluri otrăvite și pierzătoare de viață și suflet. Să stăm neclintiți în Ortodoxie și cu smerenie să ascultăm glasul clopotelor care ne cheamă acasă: ieri, astăzi, întotddeauna.
Alexandru Nemoianu
Istoric la The Romanian-American Heritage Center
