Avea treizeci de ani, era suficient de înaltă, cât se poate de subțire după standardele de frumusețe ale anilor ’2000, deși rotunjimile i se dezvăluiau în toată splendoarea atunci când pășea pe stradă îmbrăcată în blue jeanșii Levi’s, sau, în aceleași proporții, în pantalonii de stofă scumpi pe care și-i cumpăra, întotdeauna, de la Valentino.

Banii nu au fost nicicând o problemă pentru ea, de vreme ce ambii părinți, între timp divorțați, au făcut avere cu terenurile unor foste întreprinderi comuniste, în tulburii ani ’90.

Când era mică, copiii de la Liceul Calderon o strigau, nu fără o nuanță de invidie, și chiar de ură, „Principesa”, dar pe ea treaba asta nu o deranja aproape deloc. Știa că se făcuse, deja, o fetiță frumoasă, isteață și bună la suflet, pe care, cu puține excepții, o iubea toată lumea din școală. Bunătatea i se lipise de suflet ca marca de scrisoare, fiind un fel de moștenire de la bunicii ei, oameni de treabă, cu frică de Dumnezeu.

Așa se face că, încă de atunci, an după an, Gloria, cum o botezase tatăl ei, după Gloria Swanson, actrița care a jucat în „Bulevardul Amurgului”, a devenit fata frumoasă și bogată care ajuta pe toată lumea. Și chiar o făcea cu o devoțiune rar întâlnită în zilele noastre.

De altfel, când voia să scape de vreun iubit, de care oricum se săturase, Gloria îi amintea imperturbabilă acestuia că, sigur, îl iubește, dar nu ca pe copiii sărmani din Cartierul Plopi, ai căror părinți erau atât de săraci, încât nici măcar de Crăciun nu aveau ce le pune puștilor pe masă. La capătul fiecărui an, Gloria cumpăra din banii ei cadouri frumoase, în special hăinuțe și pantofi pentru copii, dar și haine și alimente pentru bătrânii din cartierele amărâte ale orașului, despre care afla, întodeauna, grație rețelei compuse din câteva prietene devotate care nu făceau altceva decât să-i semnaleze astfel de cazuri sociale. Nici ea, nici prietenele ei, fete înstărite la rândul lor, nu suflau o vorbă despre actele de caritate pe care le derulau, în realitate, extrem de frecvent, nu doar cu ocazia sărbătorilor de iarnă, cum se obișnuiește. Se bucura, în schimb, ca un copil, de fiecare dată când persoane pe care le-a ajutat la un moment anume îi scriau pe mail mesaje înduioșătoare, prin care îl mulțumeau, în felul lor simplu, pentru susținerea primită din partea ei, în clipele lor delicate.

Uneori, când o fulgera o formă indicibilă de nostalgie, seara, cu precădere, când ajungea acasă, în rafinatul ei apartament de pe Bulevardul Revoluției, obișnuia să verse câteva lacrimi. La scurtă vreme, acestea erau înlocuite de umbra unui surâs tonic, care o făcea pe Gloria să semene nu cu Gloria Swanson, de fapt, ci cu Ingrid Bergman, atunci când aceasta se lăsa sărutată de Humphrey Bogart în „Casablanca”. O iubea pe Ingrid și pentru că semăna foarte tare cu minunata actriță suedeză, dar, în special, pentru delicatețea și frumusețea pe care fata din Stockholm le împrăștia prin intermediul ecranului asupra bărbaților și femeilor deopotrivă.

„Ți-am pus numele Gloria, când, de fapt, ar fi trebuit să te botezăm Ingrid. Tu ești însă mai frumoasă decât amândouă la un loc, draga mea fetiță. Iar bunătatea ta nemărginită s-a transformat într-un balsam pentru mine, e ca o poțiune magică care mă unge pe suflet și mă face atât de fericit, cum nu-ți poți închipui, Gloria.”

Cuvintele tatălui ei îi răsunau zilnic în urechi și, așa stând lucrurile, o făceau să nu se oprească niciodată din dăruit. Anul acesta, de Crăciun, fiind din nou singură, fără un iubit cert, Gloria s-a gândit să-și mobilizeze părinții care, între timp, atinși de aripa unui înger împăciuitor, s-au reunit sub același acoperiș să organizeze un bal caritabil de proporții nemaivăzute.

Voia, pur și simplu, să construiască o școală pentru cei mai săraci copii din oraș, o școală privată, cu profesori de calitate, plătiți din fondurile părinților ei, dar și din banii altor milionari din urbe.

Cu o noapte în urmă visase că unul dintre cei mai frumoși și deștepți bărbați din cercul ei de prieteni i-a mărturisit că o iubește cu disperare în primul rând pentru sufletul ei bun și abia apoi pentru că e o femeie neînchipuit de frumoasă.

„Ai rămâne alături de mine chiar și atunci când îți voi spune că nu voi renunța niciodată să mă împart între cauzele acestea umanitare și iubirea față de tine?”

În visul care s-a petrecut spre dimineață, tânărul ei admirator i-a răspuns, dintr-o suflare: „Doamne, Gloria, te voi iubi și mai mult, dacă vei proceda astfel!”.

Acum, în Ajunul Crăciunului, când se îndrepta spre locuința părinților săi, Gloria încetase să mai fie singură. Alături de ea, în SUV-ul argintiu pe care îl conducea cu lejeritatea dintotdeauna se afla băiatul din visul prelungit până spre dimineață, pe care-l chema Rareș și despre care aflase din felicitarea primită cu o seară în urmă că era topit după ea și după faptele ei de zână bună și veșnic îndatoritoare.