Așa cum este definit în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, epitaful este „o inscripţie funerară în proză sau în versuri, cuprinzând elogiul defunctului sau o sentinţă morală”. Şi în cimitirul Girocului, obiceiul de a omagia pe cel mort – obicei străvechi, întâlnit la toate popoarele antice – este bine reprezentat, mai ales începând de la sfârşitul secolului al XlX-lea, când piatra şi marmura, pe care se pot grava cu uşurinţă inscripţii durabile, au începutsă devină tot mai mult materia primă pentru confecţionarea monumentelor funerare, înlocuind crucile de lemn.
O cercetare a epitafurilor din cimitirul comunei Giroc oferă date deosebit de interesante privind concepţia despre viaţă şi moarte a înaintaşilor noştri, despre evenimente sociale şi politice cu care aceştia au fost contemporani, despre starea economică din acele vremuri, ocupaţiile locuitorilor, ca şi despre aspecte demografice. Din epitafuri se poate observa, deseori, gustul pentru exprimarea aleasă, frumoasă, pe alocuri artistică, prin care se evocă figura celui dispărut.
Concepţia populară despre rosturile vieţii şi sensul morţii, ca şi concepţia creştină, dualistă, despre alcătuirea omului din trup şi suflet, răzbate din numeroase inscripţii. Potrivit acesteia, prin moarte trupul şi sufletul se despart: „Sufletul meu a plecat la Domnul sfânt,/ Iar trupul rece în acest pământ/”, stă scris pe mormântul lui Roman Vasii.
În multe epitafuri se întâlneşte credinţa că viaţa şi moartea sunt date de destin, de soartă sau de Divinitate, iar omul este supus, nu li se poate sustrage. Aşa aflăm din versurile de pe crucea lui Rotariu Gheorghe: „O, tu moarte-nfricoşată/ Ce dispui de a noastră soartă”.
Moartea e văzută ca o lege, ca o datorie a fiecărui om, iar plecare dintre cei vii nu trebuie să-i întristeze pe cei rămaşi, aşa cum i se adresează Ana Stoia mamei sale: „Azi… plec cu Dumnezeu/Iar la mormânt când vii/ Să nu mă plângi, ci cu mândrie/ Să-ţi aminteşti de fiica ta/ Care drept a păşit spre datorie”.
Alteori, cel decedat se revolta împotriva sorţii, mort prin ţară străină: „Oare cerul cel de sus/N-a avut nimic de spus?”.
Dimpotrivă, din epitaful Cristinei Voica, ca şi din altele, reiese că lumea de dincolo este un liman al liniştii unde de rele este scutită şi unde odihneşte fără durere. Aceasta cu atât mai mult cu cât suferinţele dinaintea morţii sunt mari. „Fără de veste tirana moarte a venit/ Cinci săptămâni am suferit”, pentru că „Moartea cu dor mare m-a lovit în cap”, se menţionează în epitaful Elenei Neda, răposată prematur, epitaf compus de tatăl ei, ţăran autodidact, autor al multor versuri de pe pietrele funerare din cimitir. (Paradoxal, pe crucea lui nu e dăltuit nici un epitaf!).
În spiritul religiei creştine, se exprimă în multe versuri credinţa în judecata de apoi, de la care nu se poate sustrage nimeni: „Am fost chemată/ Sus la dreapta judecată/ Unde n-am fost niciodată” (Momir Ana), după care ar urma aşezarea în raiul ceresc cu toţi ai săi (Ruja Mârza).
Plecarea din această lume, despărţirea de cei dragi, de familie, rude, prieteni, este mai întotdeauna dureroasă, atât pentru cel dispărut, cât şi pentru cei rămaşi în viaţă. Iată câteva exemplificări: „Dragi surorile mele,/V-am lăsat cu mare jele/ Am murit cu mare dor/ Dorul de-al meu frăţior” (Ion Văcan) sau „Mare jele am lăsat/ Un copil ca şi o floare/ Şi casa plină de jale/Ş-am lăsat soţul iubit…” (Ana Bosa). Regretul ca părăsesc această lume, în care n-au putut să se împlinească şi să se bucure pe deplin, se întâlneşte pe monumentele celor tineri: „Floare fui, floare trecui / Parte de lume n-avui” (Solomie Loica); „N-avui parte nici dulceaţă / Noroc bun de a mea viaţă (Urşica Petrică); „Câte flori şi viorele/ Toate plâng de a mea jele, / Căci prea tânăr putrezesc” (Băbuţ Viorel); „Tare lumea mi-o fost dragă, / Numai soarta mi-o fost slabă” (Maria Babescu).
Nu mai puţin impresionantă este durerea celor rămaşi în viaţă, a familiei, la despărţirea de cel drag răposat: „M-ai lăsat singură-n lume! / Fără nici un ajutor”, se tânguie îndurerata soţie a lui Nicolae Buibaş, celui care i-a fost fericirea vieţii.
Familia îl plânge întristată pe Adrian Seiman: „Ne-ai fost comoara cea mai sfântă / Şi ca pe-un înger te-am iubit”.
O litanie mioritică întâlnim în epitaful Cristinei Surdu: „Lacrimile-mi curg / Unde să mă duc / Nu pot să te-aduc”.
În cele mai multe epitafuri sunt exprimate dorinţele defunctului adresate celor rămaşi în urma lui. Sfârşindu-se din viaţă şi părăsind această lume trecătoare, cei decedaţi sunt preocupaţi de cealaltă existenţă, de viaţa veşnică,în care ar vrea să stea alături de sfinţi. Astfel se adresează părinţilor Maria Rotariu: „Ah, scumpii mei părinţi / Rugaţi pe Dumnezeu / Ca sus, în ceruri, între sfinţi / Să-mi facă locul meu”. Aceeaşi rugă îndurerată este exprimată de părinţii Mariei Cincu: „Sus, în cerul său prea sfânt / Domnul să-ţi sălăşluiască / Sufletul tău bun şi blând / Şi să ţi-l ocrotească”. Nu de puţine ori, dorinţa celui dispărut este ca aceia pe care a fost nevoit să-i părăsească să nu-l uite, ci să vină la mormânt, pentru că prezenţa lor acolo îi astâmpără dorul, după cum aflam din epitaful Mariei Branda: „O, dragi părinţi iubiţi / Lângă mormântul meu / Voi să veniţi mereu / Iar pe copilul meu / Să-l puneţi lângă cruce / Să-i aud glasul dulce, / Să-mi stâmpăr dorul meu”. În pragul despărţirii, cei ce pleacă nu-i uită pe cei din familie, copleşiţi de durere, îşi adresează deseori o rugă testamentară unuia dintre cei mai apropiaţi îndreptăţit să i-o îndeplinească.
Aşa citim în epitaful lui Petru Petcu: „Te rog pe tine, Călina (soţia lui – n.aut.) / Adu la toţi mângâiere / În astă mare durere. / Mângâie pe mama mea / Care-abia poate umbla… / Pe săracul tatăl meu / Ce-a pierdut sprijinul său”. Când cel sfârşit din viaţă lăsa în urmă-i copii, în epitaf este exprimată grija faţă de aceştia. Citez din versurile de pe crucea de la căpătâiul tinerei mame Cuc Ana Elena: „Voi cei dragi şi cei iubiţi / Cât pe lume mai trăiţi / De copii să îngrijiţi”.
De multe ori întâlnim în aceste inscripţii funerare referiri la ocupaţii, preocupări, activităţi sau evenimente istorice care au marcat existenţa celui înmormântat. Despre o vreme în care strângerea averii, a bogăţiei, reprezenta pentru mulţi soluţia smulgerii dintr-o condiţie socială şi morală precară, obiectiv nu uşor de realizat, aflăm din epitaful Persidei Mutu: „La străini tu ai lucrat / Şi avere ne-ai lăsat”, ca şi din cel al lui Ilie Marincu, care „A trăit zile bune / Tot muncind şi chinuind / Avere-n lume-agonisind”.
Plugăritul, cândva ocupaţia de bază la mai mulţi dintre sătenii Girocului, practicat cu hărnicie, e amintit în câteva referiri. Din versurile dăltuite în marmură şi alcătuite de Ana Peia la moartea prematură a fratelui ei, Pavel Peia, aflăm că tânărul a fost harnic fecior, deoarece „Când tatăl lor a murit/ El plugul i l-a pornit”, neîntrerupând lucrarea pământului. Despre Viorel Băbuţ, decedat şi el prea devreme, la doar 15 ani, aflăm că „Plugul de coarne-a luat / Coşia a încărcat / Voios toate le-a lucrat”.
Există în cimitirul Girocului câteva cruci şi monumente care eternizează memoria unor fii ai satului, eroi căzuţi în cele două războaie mondiale. Printre aceştia se află George Berlovan, pe a cărui cruce se poate citi că „A răposat la 26 iulie 1917 în Grazi, în spital, puşcat în fo(a)le”. Interesantă este menţiunea de pe crucea lui Traian Cojocariu răposat (…) jelind pe fratele său, Ioan Cojocariu, învăţător, mort ca erou în Rusia la 20 noiembrie 1942 (înmormântat, probabil, în loc necunoscut), însemnare făcută pentru ca numele celui pierit să dăinuiască. Pe lângă acestea, se disting în cimitirul din Giroc trei monumente identice, ridicate de familiile a trei eroi înfrăţiţi prin destin; au căzut pe frontul din răsărit tot în anul 1942. Ei sunt: Ionel Constantin Marincu, Trifu Ţuţu Buibaş şi Petru Ţuţu Bosa. Epitafurile de pe monumentele lor, neobişnuit de lungi, au un conţinut aproape identic, într-o aceeaşi exprimare, ceea ce adevereşte că au fost compuse de acelaşi autor (creatorul ţăran, Ioan Nicu Neda, potrivit mărturiei fiului acestuia, Iulian Neda). Astfel, după numele fiecăruia şi după anul morţii se menţionează că a(u) căzut eroic în Războiul sfânt pentru întregirea hotarelor României şi slava sfintei noastre biserici străbune. Apoi sunt amintite aspecte ale vieţii de familie, împrejurările morţii fiecăruia, iar în final, omagierea celui dispărut şi îndemnul la neuitare: „Prea slăvită să-i fie jertfa şi binecuvântată amintirea”.
Cercetând epitafurile din cimitirul din Giroc, se poate constata că uneori sunt menţionate împrejurările (dacă sunt neobişnuite, ieşite din comun) în care s-a produs decesul. Asemenea situaţii interesează, deopotrivă, atât pe cei din familia defunctului, cât şi pe autorii de epitafuri, pentru a impresiona pe cititor şi pentru a păstra mai bine în amintire memoria celui dispărut.
Din epitaful Elenei Cincu (1878-1920) aflăm că a decedat în urma unui accident care i-a provocat moartea groaznică arzând în foc. Nu se specifică alte amănunte privind circumstanţele întâmplării.
De cele mai multe ori, moartea tragică este cauzată de un accident. Iată relatarea sumară a evenimentului, consemnat pe crucea sub care se odihnșste Bosa Vasile Roman (1920-1971): „Rea moarte tu ai avut, / Din cireş tu ai căzut. / Cine acolo te-o fi dus / Ştie numai Cel de Sus. / La o mare sărbătoare / A doua zi de Rusale / Ţi s-au stins zilele tale”.
Un accident asemănător a pus capăt vieţii lui Rotariu Petru Iulian (1938-1983): Soarta crud-o fost să fie / M-a răpit tăind la vie, /de pe scaun m-am răsturnat / Nimeni nu m-a mai salvat”.
Împrejurările morţii devin mai dramatice atunci când relatarea „o face” defunctul, la persoana întâi.
Astfel este redată întâmplarea care a răpit viaţa unui copil de 7 ani, Bogdan Ilie Ovidiu (1982-1989): „V-am lăsat în zori / La 7 anişori / Mare-aş fi crescut / Dar firul s-a rupt… / Rău mi-a fost ursit / Moarte din cuţit, / Să nu-l văd defel / Şi să intru-n el.
Impresionante şi dramatice sunt momentele în care au căzut câţiva dintre eroii Girocului în Războiul sfânt pentru întregirea hotarelor şi slava sfintei noastre biserici. Din epitaful de pe monumentul lui Constantin Marincu (1912-1942) aflăm: „Era o zi de duminică când ordin s-a dat / Cu toţii să fim pregătiţi pentru atac. / Duşmanul cu un glonte m-a împuşcat, / Viaţa şi zilele mele dragi s-au scurtat. / Moartea mi-a fost atât de îngrozitoare, / Atât am putut spune: unde şi ce mă doare. / Am strigat camarazii şi pe-al meu verişor / Să vină cu toţii, să nu mă lase să mor”. Moartea dramatică a altui erou, Petru Ţuţu Bosa (1915-1942), este relatată (probabil de către acelaşi autor de epitafuri, Ioan Neda) în versuri la fel de emoţionante: „Într-o zi, primind ordinul de înaintat, / Noi cu toţii pe cai am încălecat, / Mergând cu toţii pe drum călare. / Dar trei gloanţe de puşcă tare / Pieptul meu cel viteaz l-au secerat, / Mort de pe cal jos am picat”.
Sursa: Almanah 2016 al comunei Giroc/ Prof. Ion Murariu
