Ultimele două săptămâni ale actualității timișorene au fost marcate, în opinia mea, de evaluările managerilor de la Filarmonica Banatul și de la Muzeul Național de Artă Timișoara. Dl Ioan Gârboni a primit o notă puțin sub 9, iar dl Victor Neumann, una timid peste 6. Dl Neumann a fost silit să plece, iar dl Gârboni nu își va mai putea depune un nou proiect de management fiindcă nota este sub 9.

Nu vreau să comentez în editorialul de față nimic despre evaluările celor doi fiindcă eu însumi am trecut prin așa ceva și, ca atare, nu cred că aș fi credibil. În același timp, nu pot însă, cu orice risc, să nu observ că dl Ioan Gârboni a marcat puternic viața Filarmonicii timișorene în mandatul său și, aici, închid orice considerații valorice.

De fapt, rândurile de față se vor, mai degrabă, o reflecție sine ira et studio despre ipocrizie și politizare excesivă. Da, despre ipocrizia din toate domeniile vieții sociale în care valoarea nu are absolut nicio relevanță câtă vreme singurul criteriu valabil este susținerea politică. Nu vă grăbiți să surâdeți ironic la gândul că și eu am beneficiat de acest lucru fiindcă exact asta urmează să spun. Da, în clipa în care Palatul Baroc a fost aproape gata, iar transformarea Secției de Artă a Muzeului Banatului în muzeu de sine stătător devenise iminentă, am fost întrebat dacă m-ar tenta o asemenea poziție. Nu am spus „da” decât după aproape un an, răstimp în care am fost consilierul președintelui CJT. Evident, a urmat concursul, dar la acel concurs am fost singurul candidat. Și cine ar fi fost atât de naiv să nu își dea seama că eram favorit! Așa că știu foarte bine cum au mers/cum merg lucrurile.

Ei bine, în opinia mea, aceste concursuri ar trebui desființate din cel puțin două motive.

Mai întâi, fiindcă forul tutelar poate impune asemenea condiții la depunerea dosarelor încât lucrurile pot lua o turnură absurdă, penibilă. Și dau un exemplu: la concursul ce a urmat, de pildă, la Muzeul de Artă, candidatul trebuia să fie absolvent de… istorie.

În al doilea rând, un asemenea concurs nu are nimic de-a face cu provocările unui manager, ci constă în reproducerea unor subiecte de legislație ce se pot consulta oricând. În eventualitatea că jurisconsultul este inabordabil. Ați observat, sper, nu am presupus nicio mânărie legată de subiecte sau de alte matrapazlâcuri…

Ei bine, dacă o asemenea inițiativă legislativă e de neimaginat, tot ceva se poate face pentru ca, măcar în cei patru ani ai mandatului, managerul să nu mai fie supus evaluărilor anuale. O evaluare care e pe post de pisică ce i se arată managerului dacă nu e îndeajuns de cuminte. În caz că nu e membru de partid. (Ca să risipesc orice ambiguitate, ar trebui să spun că președintele CJT din mandatele mele, dl Ostaficiuc, nici nu mi-a cerut să devin membru PDL, nici nu a interferat cu absolut nimic în activitatea muzeului, nici nu m-a dojenit când mai scriam despre excesele Președintelui Băsescu sau când, culmea, am publicat un text în cartea lui Ion Barbu cu un titlu ce spune totul: O dă la Vodă!)

Așadar, vreau să spun că, în asemenea condiții de accedere la funcția de manager și în asemenea condiții de monitorizare anuală, a vorbi despre apolitism și competență în numirea managerilor mi se pare ipocrit, mincinos și ridicol.

Și, dacă vreți o soluție la capătul acestor rânduri, cred că numai asumarea prin numire directă de către partide a managerilor care conduc instituțiile ar fi un semn și de onestitate, și de normalitate.