Despre falimentul fotbalului nu a vorbit în ultima lună nici poetul Adrian Bodnaru, fotbalist odinioară, nici Victor Piţurcă, deşi domnia sa, domnul Victor Piţurcă, era prin apropiere. Prin apropiere, adică s-a supărat de numirea noului antrenor al naţionalei, june care n-a antrenat mai nimic… aproape nimic.
Falimentul fotbalului e titlul unui articol scris de Camil Petrescu în „Foot-ball”, joi, 11 noiembrie 1937. Nu-i puţin lucru să descoperi, în 1937, că fotbalul românesc s-a făcut pulbere. Dar nu s-a făcut atunci, ci s-a făcut după aproape o sută de ani. Nici Camil Petrescu, după două romane capitale, după piese bine înţelenite în istoria literaturii, n-a crezut în falimentul fotbalului… atunci. În 1937. Într-o sută de ani fotbalul românesc a avut momente fericite, a câştigat şi iar a câştigat — dacă avea un pic de noroc, ieşea campioană. Europeană? Mondială? A avut mari fotbalişti — stele ale fotbalului mondial, dacă e să vorbim (taaare!!!) despre Hagi. European, dacă vorbim, mai încet, despre Victor Piţurcă. Şi el, bine aşezat într-o istorie a fotbalului.
Şi dacă Piţurcă e supărat pe noul selecţioner, nu înseamnă că e supărat fiindcă el ar fi vrut să fie, iar junele i-a luat locul. Să-i fi şoptit Adrian Bodnaru că el ar fi trebuit să fie, iar federaţia… junele acela de preşedinte care nu ştie nimic, care n-a încălţat o gheată fotbalistă, n-a vrut?
Care n-a auzit de Camil Petrescu? Sau poate a auzit?
Dar tradiţia fotbalistică timişoreană, acum, când oraşul devine Capitală a Culturii, e… ca să rămânem la vorba lui Camil Petrescu, falimentară. Cu mulţi ani în urmă, la Poli Timişoara era Hagi, iar purtător de cuvânt al formaţiei, un tânăr poet. Cu poezii despre cotidianul orăşenesc, cu bucuria de a trăi aici. Hagi a plecat, a scris o carte care va fi lansată luna viitoare, poetul purtător-de-cuvânt a dispărut. N-a mai scris un vers, fiindcă echipele timişorene au bătut în retragere. Cui să-i fii purtător-de-cuvânt? Dacă oraşul e Capitală Culturală, ce ne facem cu fotbalul? Îşi trăieşte falimentul?
Da, Timişoara a fost întotdeauna cu un pas înainte. Camil Petrescu a trecut şi el prin Timişoara, dar de demult. Prefaţează, zicem azi, şi ideea de Capitală Culturală.
Şi de faliment al fotbalului timişorean.
Şi, vorba lui Piţurcă, naţional.