T.O. Bobe s-a născut în 1969, la Constanţa, iar în 1995 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. A lucrat ca secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune şi copywriter. Volume individuale: Bucla (poezie, Ed. Univers, 1999, Ed. Humanitas 2015), Darul lui Moş Crăciun (carte pentru copii, Ed. Humanitas, 2003, 2011), Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (roman, Ed. Polirom, 2004, 2007 și Ed. Humanitas 2011), Centrifuga (antologie de poezie, Ed. Polirom, 2005), Contorsionista (povestiri, Ed. Humanitas 2011). Volume colective: Tabolu de familie (Ed. Leka-Brîncuş, 1995), Cartea cu bunici (Ed. Humanitas, 2007), Bookătăria de texte și imagini (Ed. Faber Studio, 2009), Primul meu job (Ed. Art, 2011), București ’21 (ARCUB, 2015), Cum iubim, (Ed. Vellant 2016), Tot înainte. Amintiri din copilărie (Ed. Curtea Veche, 2016). Este prezent în antologiile Best Of. Proza scurtă a anilor 2000 (Ed. Polirom, 2013), 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română (Ed. Nemira, 2016) și 10.000 de semne (Ed. Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii, 2016). Volumul Centrifuga a fost tradus în limba germană (Merz&Solitude, 2004). Este scenaristul filmului experimental de scurt-metraj August (2007), regizat de artiștii Mona Vătămanu și Florin Tudor. A realizat textele pentru tablourile expoziției de pictură Nouă umbre a artistei Nectaria Radu. A predat cursuri de creative writing organizate de Revista Echinox (Cluj, 2011), StudentFest (Timișoara, 2015), Revista de povestiri (2014, 2015, 2016).
Robert Șerban: Îmi pari a fi unul dintre scriitorii cei mai risipitori de timp. Pare că ești continuu pe facebook și că te… joci acolo toată ziua. E doar o impresie? De ce ai cont și, mai ales, de ce îl alimentezi așa de des?
T.O. Bobe: Păi, știi cum e vorba aia: îl risipești sau nu -timpul trece oricum. Dar, chiar dacă s-ar putea face undeva niște depozite în care să fie stocat, cred că l-aș risipi la fel. La urma urmei, ce să faci la 44 de ani cu două ore de când aveai 36? Sau la 57 de ani cu o după-amiază din adolescență? Le-ai scoate din rafturi, te-ai uita la ele, ți-ar fi penibil să le trăiești abia după atâta vreme și le-ai pune la loc. Asta, pe de o parte.
Pe de alta, mi se pare uimitor cum oamenii sunt îngrijorați doar să nu-și risipească timpul, dar nu cunosc pe nimeni care să se fi plâns vreodată că n-a știut să și-l risipească. Or, dacă timpul înseamnă bani, să nu-ți cheltuiești timpul, adică singurul lucru pe care îl ai de când te naști până mori, mi se pare cu totul contrar legilor economice ale vieții. Ne amintim bine, pentru că am trecut nu cu multă vreme printr-o criză economică, ce înseamnă să stea toată lumea cu banii la teșcherea, să nu circule capitalul. Desigur, aici s-ar putea obiecta că una e să-ți cheltuiești timpul cu folos, iar alta e să-l risipești aiurea. Dar care e folosul, ce înseamnă el? În cazul meu, pentru că se presupune că aș fi scriitor, lumea ar fi tentată să spună că folosul e să scriu cărți. Însă, dacă aș scrie doar cărți, câtor oameni le-aș aduce bucurie în fiecare zi, pe câți i-aș face să râdă sau să cadă pe gânduri, pe câți i-aș face să se mire sau să se indigneze sau, de ce nu, la câți ar ajunge și ceea ce se numește plăcere estetică, nu neapărat din ce am produs eu, dar din ce au făcut și alții, indiferent că e vorba de literatură, muzică, fotografie sau film? Uite, ca să dau doar un exemplu, astăzi, înainte să-ți răspund, am postat un fragment din Bruno Schulz, iar cineva l-a descoperit în felul ăsta, a căutat Manechinele și, cu puțină vreme în urmă, mi-a scris în privat, cu admirație, „Ce desene a făcut Schulz!”. Oare ziua mea ar fi fost mai câștigată, dacă azi aș fi scris o jumătate de pagină sau o pagină? Ar fi avut mai mult sens astea câteva ore din viața mea? Și prefer să mă opresc aici, pentru că sunt tentat să mă lansez în speculații despre parabola fiului risipitor și parcă n-ar fi cazul aici.
R.Ș.: Ține prezența constantă pe facebook de un (fel de) narcisim sau e un foarte bun spațiu de comunicare, în care reacțiile cititorilor/privitorilor sunt imediate și, astfel, stimulatoare?
T.O.B.: Cred că despre Facebook se poate afirma orice: că îți stimulează narcisismul, că îți vindecă sau că îți adâncește depresiile, că e un canal de defulare al furiilor și al frustrărilor, că e un mijloc de comunicare sau unul de manipulare și câte și mai câte. Dar cred că e și un fel de oglindă și, dacă ești narcisist, ești tentat să spui despre el că e o fabrică de narcisism, dacă ești manipulator spui că e un mijloc de manipulare, dacă ești revanșard, poate nu o spui direct, dar vezi în el un mijloc de a plăti diverse polițe, dacă ești… în fine, cred că fiecare dintre noi ar putea să adauge la lista asta și mă îndoiesc că ea ar fi vreodată completă. Personal, am început să-l văd sau să-l folosesc tot mai mult ca pe un mijloc de entertainment, în rând cu literatura, filmul, muzica, televiziunea. Și, ca orice mijloc de entertainment, depinde doar de tine să îl aduci și la nivelul de artă sau îl lași să fie doar o modalitate de a-ți petrece timpul care nu e destinat câștigării traiului zilnic. Dacă ar fi să aproximez locul în care poate fi plasat facebookul, în funcție de celelalte arte, aș zice că se apropie cel mai mult de colaj, dar un colaj monstruos, imens, desfășurat nu doar în spațiu, ci mai ales în timp, un fel de exquisite corps care mizează nu doar pe expresivitate, ci și pe autenticitate – acea autenticitate a jurnalului (ca să amintesc și o specie literară) care poate fi, deopotrivă, autentică în sensul genuin al cuvîntului sau poate fi o mască ale cărei straturi dezvăluie în măsuri variabile obrazul ascuns.
R.Ș.: Chiar, mai (ai vreme să) scrii literatură? Noaptea, dimineața?
T.O.B.: Nu e vorba atât de timp, cât mai ales de capacitatea de concentrare pe termen lung, de răbdare, de putirința de vedea în același timp și detaliile, și imaginea de ansamblu a unei cărți. Pentru că facebookul are darul (otrăvit, aș zice) de a-ți deforma sau mai exact, de a-ți formata creierul altfel decît pentru literatură, de a ți-l adapta la el. Nu doar ca să scriu, dar și ca să citesc literatură am nevoie de perioade în care să mă deconectez de la facebook, să-mi închid contul, ca să nu mai fiu tentat să intru iarăși acolo. Și chiar asta fac, îmi aneantizez periodic existența virtuală, lucru pentru care am ajuns să fiu cunoscut printre prietenii de acolo ca un cal breaz. În perioadele astea, de cele mai multe ori citesc, dar, în ultima vreme, după o perioadă de citit și de revenire cât de cât, în felul ăsta, a minții la vechile ei setări, am reînceput să scriu. Iar când scriu, nu scriu nici dimineața, nici seara, ci mai ales după-amiaza spre seară, cam după ora 17.00. Atunci e intervalul de timp când încep să mă simt vinovat că a mai trecut încă o zi fără să scriu sau poate că intervine un soi de sastiseală de citit, un soi de plictiseală, o nevoie de a face și altceva. Au fost câțiva ani în care n-am scris nimic, dar nu doar din cauza facebookului, ci și pentru că, atunci când sunt scriitor, sunt unul de modă veche, care nu urmărește neapărat să facă o carieră din asta și să publice câte o carte la doi ani, celebrul interval optim de doi ani. Dacă o să trăiesc până la adânci bătrânețe, aș vrea să mai scriu vreo trei cărți, hai, cel mult patru și consider că ar fi suficient, pentru că, dacă tot vorbeai despre narcisism ceva mai devreme, nu sunt chiar atât de narcisist încât să-mi doresc să umplu un raft întreg de bibliotecă doar cu cărțile mele. Sau poate sunt altfel de narcisist, nu unul pentru care să conteze cantitatea, dimensiunile.
R.Ș.: Cum îți provoci inspirația? Ce te determină să mai faci ficțiune? Care e, pentru tine, miza scrisului?
T.O.B.: Nu i-aș spune inspirație. Nu cred în ceva care se pogoară asupra ta, care vine de nu știu unde și tu trebuie doar să faci actul mecanic de a scrie. Câteodată creierul funcționează, alteori nu. Ca să funcționeze, are nevoie să fie oxigenat, să fie hrănit cu glucide și să i se dea niște stimuli care să-i pună rotițele în funcțiune. Iar stimulii sunt de natura noutății și a dificultății. Să citești un autor cu al cărui stil nu ești familiarizat, să citești ceva dintr-un domeniu care nu-ți este prea la îndemână, să încerci să rezolvi o problemă de intrigă sau să încerci să găsești un unghi de abordare nou pentru un subiect poate să fie stimulativ. De asemenea, ai nevoie de liniște, atât exterioară, cât și interioară. Sau cel puțin eu am. Nu pot scrie când sunt stresat, sâcâit, fie și de cel mai mic lucru. Dacă am, de exemplu, de răspuns la un e-mail, nu pot scrie până nu răspund și scap de el. Dar, apropo de inspirație și de stimularea ei, uite, acum aproape doi ani a fost o perioadă în care deschideam în fiecare dimineață DEX-ul la întîmplare și puneam degetul pe câte-un cuvânt. Iar pînă seara îmi propuneam să scriu o mică povestioară care să aibă drept titlu cuvîntul respectiv. Care e miza scrisului și ce mă determină să fac ficțiune e o întrebare complexă, care tocmai de-aia merită un răspuns cât mai scurt. Sunt cu un picior în lumea veche, a cărților, și mi se pare că am o treabă pe care n-am terminat-o – de-aia încă nu renunț cu totul la literatură și nu mă dedic definitiv entertainmentului pe facebook. Și (am mai spus-o odată, în alt interviu, dar, cum n-au intervenit modificări, am s-o repet), dintre toate lucrurile la care nu mă pricep, la literatură sunt cel mai puțin nepriceput.
R.Ș.: Se mai scrie literatură de calitate în România? Ce cărți citite recent ai recomanda și altora?
T.O.B.: Ei, sigur că se scrie literatură de calitate. De obicei mă feresc să recomand cărți, pentru că, na, gusturile oamenilor sunt diferite. Dar pot să spun cinci titluri de cărți care mi-au plăcut și care-mi vin prima dată în minte, dintre cele citite anul ăsta: Înalt este numele tău, de Ioana Bradea, Pelinul negru de Ioana Nicolaie, Cexina Catapuxina, de Matei Florian, Cartea Năsoaselor, de Alexandra Rusu, Imperiul Pisicilor, de Alex Tocilescu și Pereți subțiri de Ana Maria Sandu. Și uite că mi-a ieșit un număr dublu de cărți scrise de femei, ca să nu se mai plângă unele, tot pe facebook, desigur, că n-au intrat în nu știu ce liste de nominalizări pentru topuri care nu interesează pe nimeni și că sunt discriminate pe motiv de societate machistă.