EXCLUSIV Vând urgent organe umane. Incursiune în piața clandestină a rinichilor și ficatului de om

444

Sunt „Rodica” și am o soră bolnavă care face dializă de doi ani. E pe lista de așteptare pentru transplant renal și „vreau să cumpăr un rinichi pentru ea”. Cam așa îmi pregătesc intrarea pe piața neagră a transplantului din România.
Iau lista lungă – 50 de anunțuri numai cu rinichi alte 30 cu oferte de ficat sau plămâni, toate afișate pe site-uri de anunțuri publicitare foarte cunoscute, și sun.


„Vând rinichi grupa A3 vârsta 24 ani, preț 90.000 euro, 28 februarie 2023”, spune anunțul unui tânăr din Oradea, primul care îmi răspunde.
Este hotărât să vândă, are de rezolvat „o problemă de familie” și-i trebuie banii, nu se va răzgândi.
Știe că trebuie făcute analize, este de acord să meargă acolo unde este doctorul care se ocupă de sora mea, dacă e nevoie, iar costurile de deplasare le suportă din suma de 90.000 de euro.
Îmi mai spune să întreb doctorul dacă este o problemă că el are RH negativ și dacă organismul soră-mii acceptă. Iar dacă vreau să fiu sigură că nu se răzgândește, după ce face analizele și se dovedește că e compatibil, mergem la notar, putem face și un contract, în care scriem că nu se răzgândește. Îl întreb dacă știe ca operațiile astea să reușească.
„Sigur că da”, îmi răspune, „au făcut și verii mei și a mers bine”. Închid și rămâne să mă consult cu „sora”.

Discuție telefonică cu o persoană care vinde un rinichi
„Ne înțelegem la preț, nu este bătut în cuie”
Mult mai ieftin pare un rinichi de la anunțul următor:
„Donez 1 rinichi. Locație: BUCURESTI, Pret: 15000 ron Data: 19 February 2023”.
Sun și îmi răspunde o voce de femeie. Când îi spun despre ce e vorba, îmi zice că nu poate vorbi atunci, dar revine ea. Peste o oră-două, mă sună. Îmi confirmă că da, vrea să-și vândă un rinichi. Are 43 de ani, grupa de sânge A2 și e din București.
O întreb dacă știe unde am putea face operația, pentru că „sora mea” nu este din București și dacă știe că reușesc operațiile astea. A auzit că reușesc, mai ales în București, unde sunt doctori buni, cei mai buni doctori din toată țara.
Cer amănunte și femeia începe să se bâlbâie, pare că n-ar vrea să vină la Cluj. Din spate se aude o voce de bărbat. Ia telefonul și continuă convorbirea cu mine.
„Eu sunt soțul, haideți să vorbiți cu mine, că văd că nu vă înțelegeți. Dacă sora este la doctor de la Cluj, noi putem să venim și acolo”.
Știe că de obicei pacientul își anuță doctorul și doctorul îi spune ce e de făcut. „Vine fata la Cluj”, dacă îi plătesc drumul și cât stă aici, „vreo patru zile” și „dacă este compatibil ne înțelegem la preț, nu e bătut în cuie.”
Prețurile variază de la 15.000 de euro la 200.000 de euro un rinichi

Următorul este un bărbat de 43 de ani, din Dolj. „Donează” urgent un rinichi Grupa A2 pozitiv, cu 15.000 de euro. Îl întreb dacă familia lui este de acord. Îmi spune – pe un ton nervos – că are 43 de ani, nu mai depinde de părinți și nu e căsătorit, nu interesează pe nimeni, e treaba lui ce face.
A auzit că se fac analize înainte și dacă e compatibil facem înțelegerea. Știe că va fi bine și cu un rinichi. De ce face asta?

„Din cauza sărăciei din România, doamnă, n-ați auzit că e sărăcie?”
Anunțurile curg pe mai multe pagini. Aparent, poți cumpăra cam tot ce vrei. Prețurile variază de la 15.000 de euro la 200.000 de euro un rinichi. Deși unele încep cu cuvântul „donez” urmat uneori de precizarea „unei persoane aflate în suferință”, conțin automat și prețul pe care-l vor pentru organele puse la vânzare.
Discuție telefonică cu a doua persoană care vinde un rinichi
Din discuțiile cu persoanele care intenționează să-și vândă organele, se conturează următorul traseu posibil: pacientul care are nevoie de transplant, dacă își găsește un „donator”, își anunță medicului, iar acesta îi recomandă un set de analize pentru a vedea dacă sunt compatibili.
În cazul în care sunt compatibili, părțile realizează tranzacția. Unii pomenesc și de o declarația notarială în care spun că sunt rude și precizează că nu se răzgândesc.
Fenomenul a izbucnit în anii ‘90, ani de haos și sărăcie. A continuat și-n primii ani după 2000. Un vârf de transplanturi efectuate în România a existat în 2013 și altul în 2016, dar nu pot fi asociate unei astfel de practici.

Deși vânzarea și cumpărarea de organe umane este interzisă de lege și pedepsită cu închisoarea, aceste oferte sunt prezente de-a lungul anilor până în astăzi.
Cel mai recent anunț găsit de noi este din 27 martie 2023. Tocmai acest lucru îi surprinde pe specialiștii cu care vom discuta pentru acest articol.

Ce spune legea, ce face poliția

„Publicarea sau mediatizarea unor anunțuri privind donarea de organe, țesuturi sau celule de origine umană, donare ce ar fi efectuată în scopul obținerii unor foloase materiale pentru sine ori pentru altul, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”, se prevede în Legea 95 din 2006.
Iar prelevarea sau transplantul de organe, țesuturi ori celule de origine umană de la donatori în viață, fără consimțământ dat în condițiile legii, constituie infracțiune și se pedepsește cuînchisoare de la 2 la 7 aniși interzicerea unor drepturi.
Am întrebat la Poliția Cluj-Napoca în ce condiții sunt urmărite cazurile expuse prin anunțurile publicitare și mi s-a răspuns că în prezent nu există niciun caz în cercetare.
Dar dacă vor depista anunțuri de acest fel, se vor sesiza din oficiu și vor demara cercetările în cadrul investigații criminalistice, „faptele fiind interzise și incriminate prin lege”.

Cum se pregătește un transplant. Comisia de etică și dileme ei

Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal (ICUTR) din Cluj a fost, anii trecuți, subiectul unui scandal public care l-a avut în centru pe medicul Mihai Lucan. Acuzat că ar fi delapidat Institutul și că ar fi procedat preferențial în efectuarea unui transplantului renal, cazul său a fost în atenția publică timp de câțiva ani, iar procesul este în desfășurare.
Evenimentul acesta a atras atenția asupra problemelor din domeniu și a determinat adoptarea unei serii de măsuri prin care transplantul în România să fie mai riguros controlat. Acest lucru era impus de realitatea noastră vulnerabilă, dar și de directivele europene în domeniu.
Pentru cazurile cu donator viu s-a înființat o Comisie de Etică care analizează fiecare caz înainte să ia o decizie privind donarea.
Comisiile acestea se constituie printr-un ordin de ministru și sunt formate dintr-un medic cu competențe de bioetică – de obicei de la colegiul medicilor, un psiholog și un alt medic care să nu fie implicat în actul de transplant.

Actualul director medical interimar al Institutului Clujean, medicul Gheorghiță Iacob, membru în această comisie, ne-a explicat cum se procedează în cazul unor donatori vii.

„Vine la comisie un om și-ți spune o poveste. Tu ce faci? Îl crezi? Totuși, ar trebui să-i acorzi prezumția de sinceritate.
Dar, dacă nu te convinge, ai și tu dreptul la suspiciune rezonabilă! Ei se jură că sunt rude, că o fac din dorința de a ajuta. Și atunci noi recurgem la o anchetă socială. Dacă potențialul donator nu are după ce bea apa, cum poți să-l crezi că l-a apucat grija față de suferința altuia și vrea să-i dea gratis un rinichi?”
Ancheta socială o realizează fie psihologul din cadrul Comisiei de Etică, fie primăria de unde locuiește donatorul.

„Noi suntem foarte restrictivi și, dacă nu sunt rude, dovedite, până la verișori de gradul patru, nu acceptăm. Nu încurajăm donarea de la persoanele vii. Avem dovezi statistice să credem că ar fi suficient să susținem prelevarea de la persoane decedate (aflate în moarte cerebrală — nota redacției) cu acordul familiei”.
Comisia de Etică urmărește, în primul rând, ca donatorul să fie informat, „să înțeleagă ce înseamnă să renunți la un rinichi, pentru că și o măsea dacă o scoți poate avea consecințe negative”.

Apoi, urmărește să vadă dacă donatorul nu este constrâns să-și cedeze organul și că o face fără să aibă vreo pretenție materială de la primitor.
„Însă”, continuă medicul Iacob, „eu nu sunt poliție, nu pot controla fenomenul în profunzime, nu am atribuții și nici instrumentele necesare. Poți să fii membru al familiei și să fii constrâns. Legea nu face diferența, admite că membri din familie pot fi donatori dezinteresați, deși poate că nu e așa.
De unde știm noi că soțul nu o constrânge pe soție sau dacă o rudă mai săracă nu e obligată de împrejurări să facă ce zic ceilalți membri ai familiei?”.

A fost și un caz în care un pușcăriaș declara notarial că îi donează de bunăvoie un rinichi gardianului său. În lumea romilor, adaugă medicul Iacob, este și mai complicat pentru că „ei au lumea lor, cu alte reguli”.

„Este complicat de dovedit cum stau lucrurile cu adevărat atunci când vine un bărbat și spune că el îi donează un rinichi unei femei pentru că este concubina lui. Ce faci? Cum verifici asta și cum decizi? Luăm ancheta socială drept reper, pentru că noi și în cazul unui refuz trebuie să argumentăm de ce respingem donația.
Vă dați seama că avem patru persoane în fața comisiei, iar pacientul care așteaptă un rinichi are tot interesul să-l primească!”. dr. Gheorghiță Iacob

Dacă pacientul care ar trebui să primească rinichiul nu este mulțumit cu decizia comisiei poate face contestație.

„Noi avem o procedură internă prin care definim vulnerabilitățile donatorului”, precizează medicul clujean, „procedură necesară pentru fundamentarea unei decizii. Avem în vedere profilul donatorului și încercăm să vedem dacă se apropie de primitor, dacă au ceva în comun.

Era o vreme când veneau cu aceleași texte, aveau o poezie învățată. Ne dădeam seama imediat că sunt înțeleși”.

„Până prin 2017 veneau cu declarație notarială că sunt rude și că nu au pretenții materiale pentru organele pe care le donează. Dar de unde știe notarul că așa e? Sau noi, medicii, cum știm că e așa?”, se întreabă Gheorghița Iacob, directorul medical interimar al Institutului de Urologie și Transplant Renal din Cluj și membru în Comisia de Etică.

Statisticile arată că în România, sunt doar 5 transplantați la un milion de locuitori, pe când în Spania sunt 30-40 la milionul de locuitori, iar în Ungaria, țara vecină, 10-15 la milionul de locuitori.

„Până una-alta”, spune directorul medical al ICUTR, „am putea să triplăm numărul de transplanturi de la decedați. Dar acest lucru necesită mai întâi identificarea donatorului decedat și un efort în plus de realizare a transplantului.

Să știți că nu familiile aparținătoare ale decedaților sunt problema, există destul de mulți oameni care vor ca organe ale celor dragi după ce mor, să ajute la supraviețuirea altora, dar efortul de transplantare este unul suplimentar. Și de aici începe o altă discuție despre câți medici pregătiți avem, ce dotări și cum este organizată activitatea de transplant.”

Viziunea României. Ce e de făcut

Rezumând, medicul clujean Gheorghița Iacob, director medical interimar al IUTR consideră că sunt trei paliere la care ar trebui lucrat pentru ca situația transplantului în România să evolueze: la identificarea donatorului decedat, la încurajarea transplantului, a activității efective – și aici Ministerul Sănătății finanțează organizarea, acolo trebuie să se decidă – și abia apoi la încurajarea donării din partea persoanelor vii.

„Noi, personal, folosim orice oportunitate pentru a face transplanturi. În același timp suntem foarte atenți să nu scăpăm vreun donator plătit pentru că orice situație care devine publică face foarte mult rău situației transplantului.”

Cât privește organizarea efectivă a activității de transplant, directorul interimar Iacob spune: „Aici începi să te gândești și să te întrebi, care este viziunea asupra transplantului în România. Momentan, avem un cadru legal care funcționează. Dar, există următoarea situație: avem pacienți care necesită transplant, însă, nu există specializarea transplant. În felul acesta, nu putem înființa paturi, secție de transplant. Noi funcționăm ca secție de urologie și transplant renal. În cazul ăsta, medicii, iar colectivul nostru are 6 chirurgi urologi care pot face transplant, sunt încadrați și trebuie plătiți pentru munca lor ca urologi, pe secție. Dacă intră în operații de transplant care le iau 4-5-6 ore, nu-și mai pot face treaba pentru care suntem plătiți de Casa de Asigurări. Mă pot trezi la sfârșit de lună că am făcut transplant, dar nu ne luăm salariile!”.

Viziunea României privind transplantul, consideră Gheorghița Iacob, directorul interimar al Institutului de Urologie și Transplant de la Cluj, ar trebui să se orienteze către modele de succes din Europa, cel al Spaniei fiind unul dintre cele mai bune și să-l împrumute de acolo.

„Sau”, adaugă medicul ironic, „putem lua și modelul iranian, în care statul plătește o sumă pentru donator, și totul se face oficial, la vedere. Dar eu nu cred în încurajarea cu donatori bonificați material.

Mai degrabă bonificați în servicii medicale. De exemplu, cei care donează un organ sau mai multe pot beneficia de servicii medicale gratuite sau alte compensații pentru sănătate. Dar nu recompense materiale, pentru că atunci pornești o practică periculoasă.”
Cine donează vs cine exploatează. O expertiză psiho-socială

În opinia psihiatrului Gabriel Diaconu trebuie făcută, în primul rând, o distincție între un potențial donator viu de organe și o persoană care condiționează actul – profund umanitar – de o sumă de bani oarecare.
Apoi, spune el, avem o sumă oarecare de motive pentru care o persoană s-ar angaja într-un astfel de comportament:

Restriște financiară

Un obstacol iminent unde, între nevoia de bani și resursa disponibilă de bani, apare o distanță aparent de ne-trecut. Dorința de-a ieși de pe propria orbită socială (mai rar) din motive pur antreprenoriale.
Fără doar și poate că, în mod rațional, cauza primă a comportamentului este mult mai diversă, dar poate – în cele din urmă – fi restrânsă la una dintre cele trei menționate.

Un alt aspect are de-a face cu caracterul sporadic al condiționării financiare, cu alte cuvinte, este o proprietate a „vânzătorului” vs. caracterul sistematic, organizat, în care caz vorbim de trafic de organe, în care intervine un intermediar, un „vânător” de organe care face legătura dintre potențiali beneficiari și potențiali donatori.

În acest al doilea caz, al intermediarului, motivația primordială este profitul.
O bună clasificare a motivelor este obligatorie, pentru că de acolo încep a se distinge trăsăturile psihologice ale celor două categorii: cea „sporadică” vs. cea „sistematică”.

Analizând anunțurile, psihiatrul Gabriel Diaconu distinge următoarele caracteristici.
Vânzătorul sporadic este în general un bărbat cu vârstă între 18 și 40 de ani, nivel de pregătire mediu (10 – 12 clase, posibil bacalaureat), cu minim nivel de literație digitală, în stare bună de sănătate, niveluri medii/ crescute de deschidere socială, agreabilitate, dar și neuroticism, inteligență medie sau peste medie, impulsivitate, într-o relativă, sau absolută, imobilitate socială, dispus să acționeze la risc prin eludarea legii.
Vânzătorul sistematic este în general un bărbat cu vârste între 25 – 55 de ani, nivel de pregătire mediu spre ridicat (bacalaureat, facultate), spirit mercantil, posibil chiar studii medicale (terminate sau nu), stăpânește algoritmul de prelevare, identificare a beneficiarilor, poate avea o fundație sau un ONG, este familiarizat cu legislația, dar și cu vulnerabilitățile din legislație, toleranță bună la frustrare, impulsivitate, niveluri medii spre crescute de neuroticism, dependență de recompensă mediu – crescută, funcționează în „nișă ocupațională”, bun manipulator, elemente de sociopatie, pragmatism (la limită, cinism).

Incursiunea în lumea traficului de organe și a transplantului ilegal continuă și în zilele următoare.
PRESShub inițiază o campanie de conștientizare a existenței, inclusiv în 2023, a fenomenului traficului de persoane, puțin cunoscut chiar și de către autorități și tocmai de aceea prea puțin investigat.
Discutăm cu experți mondiali în transplant, care vorbesc despre riscurile acestui fenomen atât pentru donator cât și pentru primitor, cu autoritățile responsabile de combaterea traficului de organe, cu organizații neguvernamentale și specialiști ce vor arăta care sunt mecanismele interne și externe prin care un om ajunge să vândă părți din ei, cu pacienți care au trecut prin coșmarul de a fi la capătul de jos al listei de așteptare și despre tentația de a apela la piața neagră ca ultimă soluție de a-ți salva viața.
Articol publicat în Campania Națională de Conștientizare în privința Traficului de Persoane, derulată de Freedom House România în cadrul proiectului Stop-AT.

Ruxandra Hurezean

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.