Este de neînțeles și cinic, în același timp, faptul că, în plină campanie electorală pentru Parlamentul European, stimabilii politicieni români nu se obosesc să ne anunțe ce agendă europeană au în buzunar, iar ca parte a acesteia, ce program cred ei că va trebui să adopte/să mențină Europa în raport cu provocările războiului din Ucraina. Am văzut cu toții bâlbele în a explica neatingerea bornei de 2% din PIB pentru Apărare, vedem, în același timp, cum Polonia se apropie de 4%, iar Letonia a anunțat intenția de a atinge 3% PIB în 2027. E clar că tema îi cam depășește pe mulți „catindați”, dar acesta nu e un titlu de glorie. Dimpotrivă, dacă în România ar mai exista vestita societate civilă — activă doar pe aspecte minore în raport cu securitatea națională —, deci dacă am mai avea societate civilă, acești pretendenți la un fotoliu în hemiciclul din Strasbourg ar trebui înlăturați de pe liste. Întrebarea reală este dacă, în majoritatea lor, știu de ce se duc acolo, dincolo de statul de plată. Întrebarea e dacă — retoric vorbind — a gândit cineva o listă cu întrebări fundamentale spre a le testa înțelegerea fenomenelor aflate în derulare, precum și imaginația politică în schițarea unor soluții. Cum răspunsurile par a fi deprimante, ne vom retrage strategic în curtea altora din Europa, mai preocupați, mai cunoscători și, mai ales, mai responsabili.

Două teste majore are Europa de trecut în momentul de față (i.e.: în următorii trei-patru ani): finalizarea războiului din Ucraina, cu consecințele lui vizibile și neașteptate. Și, doi, pregătirea auto-apărării unui spațiu care s-a declarat putere civilă, dar care, în eventualitatea unor conflicte viitoare, ar putea fi mult prea dependent de Statele Unite. La modul cel mai concret și pe termenul cel mai scurt — ce poate face Europa spre a se proteja? Am mai spus acest lucru, e obligatoriu să-l repetăm: pentru cei mai mulți — votanți — europeni, simpla idee a unui conflict armat pe continent este o contradicție în termeni. Crescuți în vremuri de pace europeană, obosiți de „lupta pentru pace” a anilor ’80–’90 sau, mai rău, îmbătrânind cu ecourile războiului încă prin cotloanele caselor, europenii au înțeles că viața lor se va derula fără să mai audă de încorporări, arme sau, mai grav, vecinătatea permanentă a morții. Simplul cuvânt „război”, care nu e deloc simplu, practic anulează toate premisele existenței lor. Nu este o opțiune nici personală, nici colectivă, ci o amenințare mentală, înainte de toate.

„Puterea civilă”, cum s-a definit Uniunea Europeană, privește acum războiul din Ucraina cu destul de multă detașare. Unii chiar cu bucurie nedisimulată, proiectând toate restanțele istorice asupra acestui conflict. Ideea că Ucraina ar putea pierde războiul le mângâie orgoliul, dar le blochează fundamental rațiunea, acești inși nefiind nicicum în măsură să priceapă că, așa cum Rusia nu s-a oprit nici în Georgia (2008), nici în Crimeea (2014), este sau va fi în stare să nu se oprească la Cernăuți! Vechile lozinci cu apărarea comună (adică a altora pentru tine), cu americanii care vin și rezolvă totul, cu plaiul mioritic și „poporul rus libertate ne-a adus”, încă bântuie mințile naive și prea vulnerabile în jocul hibrid de azi. Măcar cu titlu de comparație rapidă, să spunem că „Tările Baltice, Polonia, Norvegia și Finlanda au convenit să creeze un zid anti-dronă pentru a-și apăra frontierele”. Din păcate, războiul din Ucraina a încetat de mult să fie (dacă o fi fost vreodată) un conflict regional! Pentru unii, această aserțiune este doar o metaforă. În rândurile lor găsim naivii, persoanele dezinformate în mod voit, sau putiniștii de profesie. Cum bine știm, reacția țărilor europene pe parcursul acestor doi ani de conflict a fost suficient de oscilantă, duplicitară sau precaută pentru a face posibilă uciderea a mii de civili în imediata apropiere a Europei, spre a transmite Moscovei că Occidentul nu a învățat nici acum ceea ce decurgea firesc din Războiul Rece sau, dimpotrivă a învățat cum să „fie cuminte” pentru a energie ieftină și o iluzorie protecție. Spunem „iluzorie” pentru că se știe la ce nivel au fost infiltrați agenți pro-Kremlin în majoritatea capitalelor europene, spre a nu mai vorbi despre instituțiile comunitare. Tema aceasta a fost, recent, pe agenda întâlnirii miniștrilor de Externe din Polonia, Germania și Franța, anume contracararea implicării Rusiei în proximele alegeri europarlamentare. Constatând gravitatea situației, cu precădere în vremuri de război — fie el și hibrid —, cei trei au propus crearea unei „platforme media europene”, o mai bună finanțare a presei europene și organizarea de schimburi de experiență între guvernele europene, menite a contracara campaniile de propagandă rusească. În același context, Consiliul European a aprobat normele procedurale pentru crearea unor echipe europene de reacție hibridă rapidă. Din poziția de comunitate vulnerabilă, Uniunea Europeană ar trebui să devină „un actor geopolitic și un generator de securitate”, spuneau, recent, Radoslaw Sikorski, Stéphane Séjourné și Annalena Baerbock, cei trei miniștri de Externe menționați. De ce ei?

Triunghiul de la Weimar

În urmă cu peste trei decenii (august 1991), Hans Dietrich Genscher invita la Weimar omologii săi din Polonia și Franța. După explicația sa, era un oraș din fosta Germanie de Est (re)intrată pe harta Germaniei unite. Simbolic, invitând doi lideri ai celor mai mari țări cu care avea frontieră comună, speranța mergea spre reconstruirea Europei după încetarea Războiului Rece. Oraș cu reverberații culturale, istorice, dar și totalitare, Weimar amintește de Goethe și Schiller, de prima constituție democratică a Germaniei, la începutul secolului trecut, dar și de congresul partidului nazist al lui Hitler, congres în urma căruia a fost construit, în apropiere, unul dintre cele mai mari lagăre de concentrare de pe pământ german. Așadar, orașul Weimar deține o simbolistică extrem de bogată, iar în gândirea politică de la începutul anilor ’90 tocmai această simbolistică ar fi trebuit să stimuleze găsirea celor mai bune soluții pentru reconcilierea Est-Vest și refacerea țesăturii interne, sociale și politice, a Europei aflate în curs de reconstrucție.

Cel mai spectaculos rezultat al acestui format de colaborare a fost integrarea Poloniei în Europa și în NATO, ulterior, Triunghiul de la Weimar servind consolidării cooperării între țări foste combatante, cu o istorie comună încărcată și cu potențial revanșard. Unele semne de dezacord au apărut la scurtă vreme după invadarea Crimeii, dar apoi ascensiunea (sau revenirea) la putere a PiS (Partidul Lege și Dreptate al lui Jaroslaw Kaczynski) a înghețat dialogul. Amintim că PiS, aflat la putere între 2015 și 2023, a avut o poziție constant anti-germană și anti-europeană. Pe de altă parte, actualul război din Ucraina a adus Polonia aproape de Kiev, dincolo de temele lor reciproce, nerezolvate, și a găsit Germania complet nepregătită să adopte o poziție tranșantă. În timp ce Polonia, dincolo de crizele interne, a afirmat continuu că va susține Ucraina până la victorie, președintele Macron a oscilat între speranța sa inițială, de a crea o structură de securitate europeană împreună cu Moscova, și poziția sa actuală, de a trimite arme sofisticate și chiar trupe franceze în Ucraina. La rândul său, „cancelarul păcii” (cum l-a numit opoziția CDU pe) Olaf Scholz se ferește să pronunțe cuvântul „victorie” și, implicit își face calculele strategice pentru ambele scenarii posibile ale războiului din Ucraina. Iar recentele sale reacții la propunerile franceze au dus relațiile bilaterale la un nivel alarmant de scăzut. Ca urmare, în luna martie 2024, cancelarul i-a invitat la Weimar pe Emmanuel Macron și pe premierul Tusk pentru a repara situația înainte de a fi prea târziu și, astfel, pentru a revigora „Triunghiul de la Weimar”. Temele discutate și rămase cu titlu de permanență pe agenda întâlnirilor sunt: măsurile de adoptat în privința războiului din Ucraina, securitatea Europei și relațiile transatlantice.

Săptămâna trecută (22 mai), cei trei miniștri de externe ai statelor „de la Weimar” au avut o nouă serie de discuții, prefațând întâlnirea de săptămâna aceasta a miniștrilor de Externe din țările NATO. Propunerile cu care vin sunt: continuarea susținerii Ucrainei cu muniție și arme; lansarea unei noi serii de obligațiuni UE, cu scopul atragerii de fonduri din care să poată fi comandate/cumpărate/produse munițiile sus-menționate; crearea unei „platforme tehnologice strategice”, menită să atragă formule alternative de finanțare, de încurajare a inovațiilor și de completare a fondului european suveran. Totodată, în perspectiva noii Comisii Europene, cei trei propun definirea mai fermă a rolului Înaltului Reprezentant European pentru Politică Externă, având în vedere nevoia de „coerență și eficacitate” a diplomației UE. Considerând amenințările curente — declarațiile fostului președinte Donald Trump, criza de securitate precum și inovațiile apărute în domeniul Apărării —, Europa are nevoie de o voce energică, dedicată acelorași valori pe întregul ciclu electoral și, mai ales, o voce care să reprezinte politica țărilor membre. Amintim că actualul Înalt Reprezentant Josep Borrell a vorbit deseori în contradicție cu discursurile sale anterioare și aproape întotdeauna fără să fi consultat statele membre, având a retracta cele spuse, a reinterpreta sau a-și asuma nenumărate gafe politice. Pe de altă parte, sublinia doamna Annalena Baerbock, ministrul german de Externe, „Europa se află sub atac deopotrivă dinăuntru și dinafară. Politica externă este, deocamdată, în competența statelor membre, ceea ce înseamnă că UE are nevoie de unanimitate pentru a lua decizii în acest domeniu, ceea ce îi limitează abilitatea de acțiune rapidă”.

Tot în cadrul Weimar s-a propus realizarea unei Platforme pentru Inteligența Artificială, menită să întărească șansele celor trei țări în competiția cu Statele Unite și China, iar pe de altă parte, să constituie un punct de plecare pentru extinderea acestei forme de cooperare cu oricare alte state europene ar dori să se alăture. „Triunghiul de la Weimar” este deja văzut ca o Uniune Europeană în miniatură datorită capacității economice și militare a celor trei state membre. Cum spuneam, cu aceste propuneri se vor prezenta zilele acestea la Praga, la întrunirea miniștrilor de Externe din țările NATO. Nu este deloc de ignorat consensul celor trei în a susține „Agenda Strategică” de apărare a Europei și candidatura ministrului polonez de externe Radoslaw Sikorski pentru poziția de comisar al apărării în viitoarea Comisie Europeană. Domnia sa este cunoscut pentru pozițiile tranșante adoptate încă de pe vremea Maidanului din Kiev, poziții care, la vremea aceea, au șocat establishment-ul conformist al politicii europene. De data aceasta, nu va mai fi doar susținerea Varșoviei, ci a tuturor celor trei mari țări!

Și, vorba aceea, ce se mai „aude” la Varșovia? Dacă în politica internă diferendele dintre noua putere și președintele Duda nu mai au cum să se soluționeze, în materie de securitate consensul este garantat. În luna martie, președintele Duda a fost primit la Casa Albă, împreună cu premierul Tusk, tocmai cu scopul de a discuta acest aspect. Varșovia vrea să arate că a învățat „lecția Ucrainei”. Conform unui cunoscut expert american în materie de securitate globală, John Mearshheimer, Ucraina ar fi fost mult mai protejată dacă nu ar fi renunțat, în anii ’90, la arsenalul nuclear. Sigur, discuția nu e atât de simplă, se pare că butonul de comandă era la Moscova, deci Ucraina deținea doar muniția. În fine, întreaga teorie privitoare la descurajarea militară în epoca pe care o trăim menționează deținerea de ogive nucleare. Nu neapărat folosirea lor. Doar prezența lor în teritoriu face ca orice adversar să gândească de mai multe ori înainte de a ataca. În consecință, Varșovia a decis construirea unei centrale nucleare, inclusiv pentru motive de securitate, iar investitorul ar urma să fie firma American Westinghouse. Desigur, o decizie mult diferită de cele de la Budapesta, inițial pentru centrala de la Paks, în colaborare cu Rusia, acum pentru o posibilă investiție chineză, în același domeniu.

În același context al vizitei la Washington, președintele Duda și premierul Tusk au insistat pe lângă președintele republican al Camerei, Mike Johnson, explicându-i că este mai simplu să aprobe acum ajutorul pentru Ucraina (se întâmpla în luna martie) decât să trebuiască să aducă sute de mii de soldați americani în Europa, în cazul în care Ucraina ar pierde războiul. Reveniți acasă, cei doi au aprobat și demarat construcția unor structuri de apărare la frontierele cu Kaliningrad — Rusia și, respectiv, Belarus, estimate la 2,3 miliarde de euro.
Dacă mai spunem că doamna Baerbock a fost recent la Chisinău, unde este așteptat și secretarul american de stat, Anthony Blinken, precum și faptul că președintele Macron a realizat prima vizită de stat în Germania după cea a lui Jacques Chirac din anul 2000, începem să avem tabloul eforturilor diplomatice extraordinare menite să prevină un posibil scurtcircuit diplomatic și de securitate. În urmă cu trei decenii, profesorul Zbigniew Brzezinski vedea coloana vertebrală a noii Europe constituită din Franța, Germania, Polonia și Ucraina. La ora aceasta, nu știm cum și când se va încheia războiul din țara vecină. Liderii responsabili pot înțelege mizele și pot pregăti răspunsuri în timp real, chiar dacă s-au irosit deja doi ani și jumătate de conflict. Să sperăm că nu e prea târziu și că, dincolo de provincialismul unora, menționați la început, Europa nu va mai trece prin ororile unui război devastator.