A devenit un straniu laitmotiv ideea lui Dionisie Areopagitul cum că fiecărui neam i-a fost „repartizat” un înger să-l păzească și să-i fie un fel de avocat acolo unde retorica noastră mundană nu e de niciun folos. Cu mare grăbire, însă, politicieni cu prea puțină înțelegere a geografiei spirituale și-au arogat poziția de protector al „nației” socotind că responsabilitatea aceasta poate fi transferată fără multe opreliști și chiar fără ca cineva să fie deranjat. Constatăm azi că ei deja ne protejează mult prea bine de tot ceea ce ar trebui să știm, să discutăm și să decidem pentru noi înșine, încât amintesc de petro-politicienii care promit totul în schimbul susținerii necondiționate. Doar că variantele europene ale jocului nu dispun nici de petrolul, nici de dolarii Orientului Mijlociu; nu înțeleg prea bine nici cum au ajuns la putere și nici încotro ne împinge istoria. Concret, în preajma alegerilor europarlamentare, fiecare își prezintă lista cu revendicări… naționale, vrea să fie ales pentru a reprezenta la Bruxelles interesele statului național. Și cum un asemenea discurs culege voturi cu nemiluita, puțini se mai întreabă câte erori s-au strecurat deopotrivă în text și în raționamentul care l-a propus; rar ne gândim dacă nu cumva cuvintele râd de neputința noastră de a le folosi cum se cuvine și ne aruncă — fără să știm — într-un vârtej de improvizații, demagogie și utopism.
Ne-am propus să lămurim aici diferențele dintre neamurile care stau sub îndrumare angelică și națiune; dintre interesele statului național și construcția europeană; dintre așteptările neamurilor și limitările statului-națiune; în cele din urmă, între ceea ce spunem, ce credem că spunem și ce facem în economia acestor alegeri europarlamentare. Cu această lupă vom citi mai înțelepți atât declarațiile, cât și sloganurile care ne asaltează zi de zi.
Neamul și nația
Așadar, cu multe secole în urmă, Areopagitul cita din Vechiul Testament mențiunea: „Cel Preaînalt a pus granițe între neamuri după numărul Îngerilor lui Dumnezeu” (Deut. 32,8). Nu erau frontiere între națiuni, nicidecum între state! Statul, așa cum îl cunoaștem azi, a apărut mult mai târziu! „Granițele între neamuri” reprezentau caracteristicile fiecărui grup uman, deosebirile între acel grup și altele, identitatea fiecăruia. Statele au fost construite mult mai târziu, odată cu sedentarizarea neamurilor și cu evoluția tradițiilor de organizare internă, evoluție spre stabilizare și rutină. Regulile se schimbau mai greu, diviziunea puterii devenise cumva tradiție, și autoritatea unui cap de familie/conducător pământesc al neamului s-a împărțit ori s-a transferat unui set de instituții.
Ca urmare, „granițele dintre neamuri” au devenit granițe fizice, teritoriale. Însuși conceptul de graniță s-a metamorfozat, dintr-unul identitar, dintr-un atribut, într-un substantiv limitativ geografic între parcele de uz exclusiv(ist). Geografia caracteristicilor unei comunități, caracteristici pe care le purta cu sine oriunde, a fost tăiată în bucăți și arondată câte unui grup. Atribute identitare care îmi permiteau să locuiesc alături de cineva diferit, fără ca aceasta să prejudicieze în vreun fel portretul meu, au primit consistență materială și au înlăturat, au separat, au izgonit!
Sute (sau mii) de ani mai târziu, modernitatea a ascuns acest șiretlic și a construit, pornind de la granițe, națiunea. Rareori aceasta s-a suprapus peste conținutul conceptului de neam, astfel că neamul a intrat în declin ca și concept și s-a rugat de națiune să-i recunoască existența. Uneori, cei doi s-au împăcat, alteori, națiunea a consolidat granița spre a învinge visele neamului. La ora aceasta, neamul s-ar traduce mai curând prin etnie. Puține etnii au parte de un singur stat al lor, care să le includă în întregime. Și de aici, conflictele și compromisul, drumurile separate, jocul de cuvinte, propaganda! Naționalismul și patriotismul! Și etnonaționalismul. Și contestările la adresa lor. Când mai intră și Europa în discuție, concluzia se amână. Și nu pentru că nu se cunoaște sau pentru că nu s-ar putea ajunge la ea, ci pentru că părțile încă sunt tributare „granițelor” moștenite. De data aceasta, nu ne raportăm la frontierele teritoriale, ci la cele mentale, care le întăresc pe acestea sau găsesc soluții spre a construi poduri de comunicare.
De ce toată această poveste? Pentru a atrage atenția asupra unui fapt simplu, dar cu efecte dintre cele mai nocive! Neamul este o realitate naturală, este concluzia unei deveniri firești. Peste care, dacă dorim, putem recunoaște protecția îngerului amintit de Areopagit. Națiunea este un construct, o formă artificială. Are plastic în ea și nimic deasupra. Nu recunoaște nimic deasupră-i pentru că extinde funcționarea suveranității dincolo de funcția firească, de granițele teritoriale. Națiunea este considerată de către apologeții ei o întrupare a îngerului, trăiește și își inspiră reprezentanții să vorbească în numele acestuia și îi cere imperativ să completeze, cu puterea sa, lacunele de competență și adecvare ale națiunii. Adică îi cere să fie cu totul altceva decât i-a fost hărăzit prin numirea originală. Pretinzând a acționa în numele și cu binecuvântarea acestuia, naționaliștii stârnesc conflicte, ucid, redesenează frontiere. Au nevoie de putere mundană spre a-și argumenta și susține definiția și orgoliul!
Neamul este mai modest, pentru că el a fost cel care a adunat suferință, înfrângeri și a trecut prin meandrele istoriei. De regulă, nu are un stat, ci e împrăștiat de vânturile istoriei, pe unde s-a putut! Se „rezumă” la speranță și la cultură dar tocmai de aceea, are îngerul de partea sa! Necazul cel mare al Uniunii Europene este că a nesocotit neamurile și s-a pus la îndemâna națiunilor care, la rândul lor, se ascund sub comandamentele statelor naționale. Statele acestea, care ignoră neamurile, le ignoră îngerii! Uniunea Europeană este în criză pentru că e în răspăr cu geografia aceasta milenară, în numele și cu binecuvântarea uneia a statelor națiune, a birocrațiilor patriotice. Ce este patriotismul, în litera lui? Susținerea unei patrii, a unui stat, adică a unui sistem juridic împreună cu instituțiile care îl pun pe acesta în act. A fi „patriot” în Europa înseamnă a cere la Bruxelles avantaje pentru un sistem instituțional. Câtă vreme Curtea Constituțională are de lucru în mod consistent, iar deciziile de neconstituționalitate sunt la ordinea zilei, a susține un sistem sub atâtea aspecte, neconstituțional, înseamnă a sfida pe față oamenii, neamul, îngerul. Dar a consolida fortăreața unei națiuni și a granițelor ei…
Teoria a mai inventat „națiunea etnică” și „națiunea civică” tocmai spre a ascunde trista realitate a nesocotirii neamului sub faldurile unui construct. „Națiunea etnică” este doar un fragment de neam, pentru că nu întregul neam se află între granițele teritoriale, iar „națiunea civică” duce abstracțiunea la un nivel superior, creând un grup uman în numele unei ideologii sau al unei Constituții. Dacă este vorba despre ideologie, aceasta, de regulă, neagă importanța neamurilor, substituie identitatea lor cu una conceptuală și apoi cere oamenilor recunoaștere necondiționată. Alternativa trece prin Sarajevo, prin Siria și Burkina Faso. Dacă este vorba despre Constituție sau dacă ideologia a fost camuflată în Constituție, ajungem la întrebarea obsedantă a Curții Constituționale de la Karlsruhe: la ce bună o Constituție europeană câtă vreme nu există o identitate europeană? Ce conținut dăm cetățeniei europene de vreme ce nu există un neam european? Localizarea țării tale pe continent te autorizează să te simți european, dar aceasta nu e substanța unei cetățenii! Este o simplă atribuire geografică!
Neamurile Europei
Îndată ce a fost ridicată această întrebare, în urmă cu aproape trei decenii, juriștii și politicienii un început o dispută încă nefinalizată. Li s-au adăugat visătorii, teoreticienii, apoi demagogii naționalismului spre a aduce în cor toate vocile și a submina șansa armoniei prin hărmălaia în care ne aflăm. Dieter Grimm, judecător pe atunci al amintitei Curți, avertiza asupra faptului că marile decizii, reglementări, legislația primară a Uniunii nu ajunge la vreun „popor european” spre legitimare referendară sau de alt ordin, ci la aprecierea statelor. Adică a birocraților ce reprezintă sau nu formele abstracte ale națiunii. Iar dacă națiunea — cum adesea se întâmplă — se află în vreun conflict mocnit cu neamul sau neamurile ce viețuiesc între granițele sale teritoriale, legislația europeană va fi percepută de către neamuri ca fiind una străină sau chiar potrivnică! De aceea, spunea Dieter Grimm, fie menținem Uniunea la nivel de cooperare între state în baza tratatelor — caz în care instituțiile comunitare ar trebui restrânse, și o consistentă parte a atributelor suveranității ar trebui returnată statelor, fie aprofundăm Uniunea și solicităm oamenilor legitimarea procedurii. Prima variantă este susținută frenetic de către naționaliștii zilei, ceea ce ar trebui să ne pună în gardă! Cu cât este o națiune mai puternică, neamurile pe care le-a deposedat de numeroase prerogative devin mai slabe, iar speranța suportului venit dinspre Europa se evaporă! Mai mult, națiunile au conflictul în sânge, pentru a-și apăra și chiar extinde granițele! Dacă întărim Uniunea, statele națiune vor trebui să-și restrângă și mai mult ambițiile în favoarea tocmai a neamurilor pe care, azi, le privesc cu superioritate! O asemenea perspectivă pare a fi preferată de liderii care au vizitat Sibiul săptămâna trecută și au semnat Declarația vizând „apărarea unei singure Europe, (…), soluțiile comune, (…), oamenii pe primul loc, nu politica”. În ce măsură aceiași lideri vor reuși să și imprime acest curs — este o întrebare grea!
„Forțele iraționale și, mai important, interesele politicienilor, juriștilor și administratorilor naționali în perpetuarea unor structuri instituționale și normative suboptimale conspiră împreună spre a face toate soluțiile raționale să pară utopice!” (Julio Cruz). Acum, în campanie electorală, toți politicienii promit o întoarcere spre popor, o mai mare autonomie dată inițiativei civice, reforme instituționale care să recupereze „deficitul democratic”. Ce uităm să-i întrebăm este definiția pe care ei, și fiecare în parte, o dau poporului… Este poporul „lor” un neam, o națiune sau o ficțiune? Este o comunitate cu o identitate clară, cu tradiții, istorie și cu o poveste de spus sau cu o formulă construită la masa negocierilor? Cât ethos și cât ethnos, în conceptul de popor cu care ne asaltează? „Fără demos nu putem vorbi despre democrație sau democratizare, la nivel european!” (J.H.H. Weiler).
Neamurile, patrioții și Europa
Câteva lucruri sunt clare! Succesivele crize care au traversat Europa au arătat cu degetul temele noastre nefăcute. Încă ne place națiunea, chiar dacă o criticăm aproape zilnic. Dar ne hrănește orgoliul pentru că, în numele ei, putem murmura împotriva a tot ce nu ne avantajează în Europa, și nimeni nu este considerat răspunzător! Avem nevoie de statul-națiune spre a măguli națiunea și a ne ascunde nemulțumirile în spatele unui subiect, fie el unul real sau construit.
Neamurile ar prefera un plus de Europă pentru că ar surpa, treptat, frontierele care le-au fost puse pe umeri și ar gusta din nou aerul proaspăt al autodeterminării, al puterii de a spune ceva în concertul european, adică de a deveni subiecți ai propriilor vieți. Însă aici începe jocul dublu al politicienilor naționaliști și, la concurență cu ei, al extremei drepte. Ei preiau această nemulțumire, pun semnul egalității între neam și națiune și, după câteva mitinguri și declarații de presă, ne trezim că transformă statul în instrument al națiunii, lăsând neamul să formuleze aceleași concluzii deprimante. Declară că urmăresc reforma Europei — de fapt, vor o slăbire a instituțiilor acesteia spre a acapara putere cu ajutorul speranței neamului păcălit din nou (de vulpe). Cealaltă voce gravă a corului o oferă patrioții, cei ce „resping” naționalismul ca fiind toxic, de fapt, prea complicat pentru ei, și se ocupă exclusiv de birocrația unui sistem.
Ceea ce uită și unii, și ceilalți, nu din defecte de memorie, ci din acelea de adecvare la realitate și la propriul discurs, e tocmai neamul (cu oameni, istorie și îngeri) și, implicit, dialogul neamurilor în ograda Europei. Uită Europa din obsesia pentru granițe, instituții și instrumente. Neamurile și-ar găsi un modus vivendi dacă nu ar sta sub vremuri, sub națiuni și statele naționale. În alegerile de luna aceasta se luptă națiunile și statele lor. Neamurile sunt deja sub linia de trecere pentru că temele lor sunt complexe, în căutarea unor conducători autentici, în timp ce candidații, cei mai mulți, sunt doar nume fără program și fără identitate. Patrioți…