Nu le voi plânge de milă britanicilor după rezultatul de la referendum, chiar dacă avertismente despre câte nenorociri se vor abate asupra lor în cazul unui Brexit au venit din toate părţile, cu mult înainte de consultarea naţională. A fost voinţa lor, a majorităţii, şi trebuie respectaţi pentru asta. Oricum, nu cred că au fost vreodată pe deplin integraţi în Uniunea Europeană. Vor rămâne în continuare în continuare cu inch-ii lor, cu feet-ii lor, cu lira sterlină şi cu volanul pe dreapta. Iar faptul că au făcut parte din Uniunea Europeană a fost dictat doar de interesele economice. Iar odată ce acestea au dispărut, britanicii nu şi-au mai vazut locul într-o Europă aflată într-o totală derivă.
O atitudine puţin egoistă care însă ridică serioase semne de întrebare asupra construcţiei europene. S-a văzut clar că Uniunea Europeană nu a ştiut să gestioneze criza economică, nu a ştiut să gestioneze criza datoriilor suverane, a eşuat în cazul Greciei, a avut o reacţie apatică în cazul Ucrainei, nu a existat o unitate în ceea ce priveşte relaţiile cu Rusia, iar criza refugiaţilor a pus capac. Probleme „mărunte”, cum ar fi extinderea spaţiului Schengen sau drepturilor lucrătorilor din ţările est-europene nici măcar nu mai intra în discuţie. Chiar din contră, apar probleme noi. Atitudini secesioniste au apărut deja în Scoţia, în Irlanda, în Franţa.
În aceste condiţii, declaraţia preşedintelui Klaus Iohannis, după încheierea consultărilor cu premierul Dacian Cioloş, cu guvernatorul BNR Mugur Isărescu şi cu liderii partidelor politice, cum că impactul Brexitului asupra economiei româneşti nu este mare şi că nu sunt motive de îngrijorare (în condiţiile în care cursul leu-euro a atins un nou maxim, iar indicii bursieri sunt în cădere liberă) este de-a dreptul hilară. Nu ştiu câţi români mai cred în viitorul european al României, în stabilitatea şi creşterea economică a ţării, la fel ca şi în oportunităţile pe care le aduce Brexit-ul, invocate de preşedinte. Iar faptul ca şeful statului vine acum, după 9 ani de la aderarea la UE, să spună că, de fapt, România nu are un proiect de ţară şi nu a avut niciodată o viziune post integrare, ne dă o idee foarte clară despre clasa politică ce ne-a condus în aceşti ani.
Că proiectul european trebuie redefinit, făcut mai performant şi mai aproape de înţelesul oamenilor e la mintea cocoşului. Dar cine să o facă? Nu cred că ne mai facem iluzii în ceea ce priveşte solidaritatea europeană sau unitatea blocului UE. În condiţiile în care birocraţia europeană o face să pălească şi pe cea românească, atât de blamată, nu ştiu când se va putea ajunge la un acord al tuturor ţărilor membre. Poate doar sub o conducere autoritară, dar a cui? Şi cine o va respecta? Acum, când prăpastia dintre Estul şi Vestul Europei se tot adânceşte.
Acestea fiind datele problemei, încotro se îndreaptă România. Facem parte dintr-o Uniune Europeană măcinată de probleme interne şi la un pas de dezintegrare, şi o alianţă militară, NATO, care a recunoscut, recent, că nu ar fi în stare să apere statele baltice dacă acestea ar fi atacate de Rusia. Şi cam atât. Nu am reuşit să avem relaţii apropiate cu niciunul dintre vecini, iar acordurile bilaterale, atâtea câte există, nu sunt decât nişte hârtii fără valoare. Dacă ne uităm puţin înapoi, în istorie, am mai trecut printr-o situaţie asemănătoare, şi tot într-un context politic internaţional dificil. Atunci am pierdut nordul Ardealului, Basarabia şi Cadrilaterul. Iar atunci exista, totuşi o unitate naţională, mai ales că eram la scurt timp după împlinirea marelui vis al Unirii. Acum însă, după ce am ratat intrarea în grupul Vişegrad, cu orientarea central-europeană a nord-vestului ţării, cu cea balcanică a sudului şi cea visătoare-bahică a estului, încotro ne îndreptăm.
Una dintre personalităţile Timişoarei îmi spunea, nu cu mult timp în urmă, că nu îşi poate permite să declare public, dar ar sfătui orice tânăr român să emigreze. L-aş întreba acum: unde?