Niciunul dintre importanţii cărturari ai culturii române nu e legat de Unire, prin biografia sa, ca Eugen Todoran. Scrie marele profesor:
„În ziua când mă năşteam eu, era înmormântat bunicul meu, sau cum se spunea în necrolog:
Ioan Sâmpălean, paroh, în împlinirea «datorinţii» pentru redeşteptarea noastră naţională, într-un mod dureros şi neaşteptat.
Cu două zile înainte fusese împuşcat de învăţătorul ungur din sat, pe când se întorcea de la o adunare unde el fusese ales pentru a duce steagul românesc la Adunarea de la Alba Iulia, ce urma să se ţină la 1 Decembrie. După câteva luni, murea şi tatăl meu de o boală pe care a primit-o într-o temniţă din Ungaria, unde erau adunaţi cei ce puteau deveni periculoşi în evenimentele ce se pregăteau. Acestea sunt evenimentele dramatice care mi-au marcat perioada copilăriei. Nu mai ţin minte când am început a înţelege semnificaţiile acestei drame, dar am crescut cu sentimentul unei «datorinţii» din care m-am silit să nu ies niciodată, în tot ce am am putut realiza pentru o idee de cultură românească, într-o profesiune care, tocmai de aceea, nu avea alternativă.”
A trăi sentimentul Unirii.
E vorba de o predestinare? Membru în Cercul Literar de la Sibiu, cu a doua semnătură în Manifestul Cercului, Eugen Todoran n-a fost atât de implicat în prezentul literaturii, în febra viitorului, în susţinerea febrilă a confraţilor de ultimă oră, precum ceilalţi cerchişti. Nu i-a elogiat pe Negoiţescu, Doinaş, Regman, I.D. Sârbu, Ovidiu Cotruş, Deliu Petroiu. Şi n-a fost elogiat de aceştia. A rămas apropiat de ei, prieten, dar nu atât de prieten încât să omagieze paginile lui Negoiţescu despre Eminescu sau ale lui Balotă despre Blaga. A scris volume întinse despre Eminescu şi Blaga, studii despre Mioriţa, Creangă, Caragiale, Slavici. Rebreanu, Voiculescu. Şi-a protejat studenţii, pe unii i-a trimis la studii prin străinătăţi, altora le-a condus doctorate. Alţii au devenit, sub semnul lui, eminescologi. Mă întreb cine o să editeze, aşa cum se cuvine, opera Profesorului. A scris mult, multe i-au rămas prin sertare, alte studii, ale începutului, trebuiau contextualizate. Trebuie să explici de ce un studiu apare cu un moto din opera lui Nichifor Crainic, altul, din poezia lui Radu Gyr. Trebuie să explici că revista Euphorion e un proiect şi că nu avea cum să apară în 1946. Trebuie să ştii că Valeriu Ganea e pseudonim redacţional, şi nu personalitatea care îl întreabă pe Eugen Todoran unele şi altele.
În Centenarul Unirii, să scriem că, la Timişoara, am avut şansa să-l avem profesor pe Eugen Todoran, am avut şansa să-l avem profesor pe Victor Iancu. Victor Iancu, care inaugurează scrisoarea către Lovinescu — „Manifestul Cercului Literar”. Victor Iancu e Profesorul. Scrie Ion Negoiţescu: „Victor Iancu a fost primul care m-a învăţat să disociez în filosofie: lăsând complet la o parte programa de învăţământ, el ne ţinea un curs de introducere în teoria valorilor, pe care la universitate nu făcea decât să-l repete. Dacă uneori merită ca profesorii să-şi rostească prelegerea unui singur ascultător, nu altfel se petreceau lucrurile acum, căci, în afara mea, nimeni din clasă nu manifesta vreun interes faţă de teoria valorilor, atât de clar şi de atrăgător şi sistematic expusă, ajutându-mă să păşesc clar, cu un ceas mai devreme, în lumea ideilor pure. Credinţa pe care am căpătat-o atunci în autonomia şi eternitatea valorilor nu m-a părăsit niciodată”.
Şi Eugen Todoran e Profesorul. În noiembrie, anul acesta, ar fi împlinit 100 de ani. S-a născut cu 10 zile înaintea Unirii. Poate fi un simbol al vieţii culturale româneşti.