Înainte de a-i deveni prieten, i-am fost student. După Al. Piru, a fost al doilea profesor care m-a invitat la Capșa. Motivul? „Îmi ești foarte simpatic, ți-am citit câteva texte în Amfiteatru, la seminar te miști bine… Vreau să aflu cum gândești, ce e în capul tău.” A aflat.

Înainte de decembrie 1989, am fost de acord în cele mai multe privințe, aflându-ne de „aceeași parte a baricadei”, luptând pentru respectul datorat culturii și statutului scriitorului, din ce în ce mai batjocorite. După decembrie 1989, ne-am aflat uneori în dezacord, dar relația noastră a rămas permanent una cordială.

A intervenit de două ori salvator în viața mea.

Prima oară — 1968. Sfârșitul facultății. Ne întâlnim întâmplător pe stradă, chiar la intrarea în clădirea facultății. Mă întreabă, cu o notă de reproș, cu cine-mi fac lucrarea de diplomă. „Cu nimeni”, răspund. „Plec la mare.” „Cum adică? Ce se întâmplă cu tine?” Îi spun.

În anul al doilea avusesem un conflict cu profesorul de LRC (Limbă Română Contemporană) Ion Diaconescu. Ne ceruse să-i aducem 50 de texte pe care să le folosească pentru analize de examene. Făceam încă foarte mult sport. Vara — cantonamente, iarna — cantonamente. O hahaleră. N-am adus textele. La întrebarea de ce nu le-am adus, am răspuns cam în răspăr, probabil chiar insolent. La examen m-a picat. Pe drept — ratasem subiectele. Peste vară m-au meditat două colege eminente — Mariela Breazu și Anca Coatu. În toamnă am luat examenul, dar Ion Diaconescu nu m-a iertat pentru insolența răspunsului.

Peste câțiva ani, eram în holul facultății, râdeam, sporovăiam, fericiți că terminasem cei cinci ani. A trecut Ion Diaconescu. M-a luat de-o parte și mi-a spus: „Tudorane, nu mai râde așa tare, că examenul de diplomă nu-l iei. Ascultă la mine”. Cum Diaconescu era ceva și cu Partidul, l-am luat în serios, fiindcă Partidul știa mereu ce spune, nu?

Eugen s-a uitat scurt la mine și n-a spus decât atât: „Hai cu mine sus, la Catedră”. A pus pe masă o listă cu subiecte pentru lucrări de stat. Mai toate erau luate, mulți studenți predaseră deja lucrările de diplomă. M-am oprit la una care chiar mă interesa, ceva despre avangardă. Am căzut de acord asupra titlului — Urmuz și avangarda literară europeană. „N-ai mai mult de două, trei săptămâni”, mi-a spus.

Am muncit pe rupte și am terminat lucrarea la timp. Mi-a făcut un referat admirabil și mi-a dat 10. M-am gândit de multe ori cu groază la cum ar fi putut începe viața mea post-universitară dacă Eugen Simion nu m-ar fi trezit din aceea stare de inconștiență.

A doua oară — 1985. An teribil de greu pentru mine și familia mea. Ni se pun toate piedicile posibile în colectarea documentelor de care avem nevoie pentru predarea dosarelor de emigrare. E o zi de vineri, ne ducem la Rectorat să ne luăm copiile certificatelor de studii. „Nu sunt gata, veniți peste zece zile.” Asta ni se spusese și acum zece, și acum douăzeci de zile.

Nu știm ce să facem — luni este ultimul termen de predare a documentelor. Suntem în curtea Universității. Din clădire iese Eugen Simon. Ne vede pleoștiți și ne întreabă ce se întâmplă. Îi spunem. „Stați aici, până mă întorc eu.” Intră în clădire. Revine peste un sfert de oră: „Plimbați-vă prin oraș sau duceți-vă acasă, cum vreți voi, dar la ora trei și jumătate vă întoarceți. Nu se poate chiar așa. Măgăria asta nu se face.” Ne-am întors. La trei și jumătate, documentele erau gata. Una din „măgării” dispăruse.

Foto1

1980 — Eugen Simion, Marin Preda și Al. Piru. Fotografie apărută în revista „Viața Studențească”.

Iulie 1996. Chișinău. E duminică. Zi de tenis cu ambasadorul american. Mă pregătesc să ies pe ușă. În fața ei, cu mâna pe sonerie, șoferul ambasadorului român Marian Enache. Am un mesaj: domnii președinți Mircea Snegur și Ion Iliescu s-ar bucura să particip la întrunirea de la Palatul Republicii. De asemeni, academicianul Eugen Simion ar dori să mă vadă.

Mă sui în mașină. Cum am pe parbriz tot felul de permise, polițiști mă lasă să parchez foarte aproape de clădire. Zi frumoasă. Președinții Snegur și Iliescu merg alene pe trotuar însoțiți de consilieri, invitați, prieteni. În dreapta dlui Iliescu, Eugen Simion. Mă apropii. Președintele Snegur face ochii mari. Președintele Iliescu zâmbește și se uită la Eugen. Eugen zâmbește evident stingherit: ei sunt îmbrăcați ca pentru o întâlnire oficială, eu — în costum de tenis. Mulțumesc pentru invitație și explic motivul pentru care nu o pot onora. Rămân cu Eugen în urma grupului și-mi spune că dl Iliescu ar vrea să stăm de vorbă. Promit că prima oară când ajung la biroul IFES din București, putem stabili întâlnirea.

Ajung la București peste două săptămâni. Întâlnirea are loc la Cotroceni. Foarte plăcută, relaxată, deschisă. Din când în când, președintele Iliescu își notează ceva. Dacă tot am fost invitat, îi spun cu perfectă sinceritate ce cred despre multe lucruri. Când și când, Eugen intervine cu un „Vedeți, domnule Președinte, asta v-a spus și Țepeneag”. Invocă și alte nume pe care le cunosc foarte bine.

Încet, încet, înțeleg că felul în care unii văd relația Iliescu-Simion este, cel puțin parțial, simplist. Eugen încearcă să-l ajute pe președinte să audă și lucruri care nu-i plac, lucruri pe care oamenii politici din jurul său evită să i le spună. Domnul Iliescu mă ascultă cu atenție, dar reacționează cu totală neîncredere la două afirmații ale mele. Una dintre ele este aceea că va pierde alegerile. Știe că imaginea partidului nu se află în cea mai bună zodie, dar este asigurat de tot felul de specialiști că imaginea sa este mult peste cea a partidului și atunci cum să piardă alegerile?

După întâlnirea cu dl Iliescu, Eugen și eu cinăm la COȘ (Casa Oamenilor de Știință). E foarte mulțumit de cum a decurs întâlnirea, dar îmi reproșează afirmația prea tranșantă legată de pierderea alegerilor, mai ales că nici el nu crede că dl Iliescu va pierde. A pierdut.

Foto 2

1974 — Profesorul și doi din foștii săi studenți.

2000 — vara. Mă întorc la Washington, după șapte ani lucrați în Moldova. Sunt în concediu. Mă sună Richard Soudriette, președintele fundației. Are o rugăminte. Dl Ion Iliescu și câțiva colegi de partid se află în Washington pentru diverse întâlniri. A solicitat o întâlnire și la IFES. Ar vrea să mă vadă. Ne întâlnim. Aflăm câte ceva din strategia de campanie electorală a echipei dlui Iliescu. La despărțire, facem câteva fotografii. Dl Iliescu îmi spune să nu-l ocolesc, când ajung la București. Richard Soudriette află de la dl Iliescu un lucru care mă amuză: „Dorin a fost singurul care mi-a spus, în urmă cu patru ani, că voi pierde alegerile”. Mie îmi spune: „Știu că Eugen ți-a făcut reproșuri pentru ce mi-ai spus atunci, dar ai avut dreptate și să-mi spui, și în ce mi-ai spus…”.

August 2017. Sunt la București pentru Festivalul Gellu Naum, invitat de Simona Popescu și Ion Bogdan Lefter. Îl sun pe Eugen, dar numărul pe care îl am pare că nu mai e valabil. A doua zi mă întâlnesc cu Sorin Antohi. Îmi propune ca, printre altele, să ne ducem la Muzeul Literaturii Române, unde are loc un simpozion dedicat lui Marin Preda. Ne ducem. Ne așezăm în ultimul rând al sălii. Începe să fie populată și masa vorbitorilor. Ultimul intră Eugen, care conduce lucrările. Se așază. Face ochii roată spre sală. Se apleacă spre persoana din dreapta sa, apoi, cu voce tare: „Acolo, în fundul sălii, nu se află cumva Dorin Tudoran?”. Se află. Mă invită să vin lângă el și să spun câteva cuvinte despre Marin Preda.

La sfârșitul lucrărilor, ar vrea să luăm masa împreună. Îi spun că am deja o întâlnire stabilită. Ne întâlnim a doua zi. Mâncăm și tăifăsuim pe terasa unui restaurant din Piața Amzei. Îmi dăruiește două cărți. Ne întoarcem la subiecte discutate în repetate rânduri, vorbim serios, mai și bârfim — acordurile și dezacordurile par să rămână aceleași, cordialitatea însă e de nezdruncinat. Câteva subiecte rămân în continuarea „nesoluționate”.

Cum de nu mă hotărăsc să mă întorc definitiv acasă? Îi dau același răspuns ca în urmă cu cinci, zece, cincisprezece ani. Răspunsul meu nu i se pare convingător, nu-l mulțumește, crede, în continuare, că locul meu este acasă. Un „acasă” pe care-l vedem diferit.

Cum poate el, îl întreb, să fie astăzi atât de apropiat de un om care, pe timpul lui Ceaușescu, când unii dintre noi încercam să luptăm după puteri, călătorea nestingherit între București și Paris și ajuns acolo ne bălăcărea, ne discredita, încercând să arunce în derizoriu atitudinea noastră? Răspunsul lui Eugen mă nedumerește: „Dragă, ce să fac, dacă atâția alții m-au lăsat de-atâtea ori în acești ani? Academia este o instituție foarte dificilă…”.

Apărând public un personaj deplorabil împotriva acuzației de colaboraționism, Eugen spusese într-un interviu: „A stat de vorbă cu un ofiţer de Securitate. Dar cine din generaţiile noastre nu a stat de vorbă cu un ofiţer de Securitate”.

Numai că ofițerul cu pricina nu era altul decât generalul Nicolae Pleșiță, numărul doi în ierarhia Securității, iar subiectele discuțiilor celor doi erau, cum dovedesc documentele, întristătoare. Un Eugen Ionescu, de exemplu, era turnat tovarășului general pentru ce spusese cu o seară înainte la Europa liberă — „revoltător”. La sfârșitul discuțiilor, uneori cei doi se sorcoveau reciproc cu cinicul „Servim cultura română”. La replica mea, Eugen dă din mână și-mi spune: „Mai uită și tu lucrurile astea. Dă-l încolo pe Pleșiță ăsta…”.

Uneori le uit, alteori mi le reamintesc. Dar amintirea cea mai pregnantă în aceste zile de după dispariția lui Eugen Simion este aceea a unui om care mi-a făcut mult bine, m-a adoptat foarte devreme printre prietenii săi și, deși a pledat, permanent, împotriva hotărârii mele de a mă lasă, până la urmă împins în afara României, nu s-a lepădat de mine.

Cu toate dificultățile, anomaliile și debusolada de după decembrie 1989, Eugen a rămas convins că rezistența prin cultură fusese calea de ales, mai cu seamă că Marin Preda, la opiniile căruia ținea foarte mult, îi spusese cândva: „Domnu’ Simion, trebuie să facem ca literatura română să reziste 100 de ani”, fiindcă: „Atâta credea Marin Preda că o să mai țină comunismul”.

Eu, unul, îi spusesem, încă înainte de plecarea din țară, că nu eram fericit cu strategia respectivă, fiindcă accentul cădea tocmai pe cuvântul care lipsea: „Rezistența (numai) prin cultură”, și asta nu se potrivea cu ce se întâmpla în alte țări ale lagărului comunist european și nu eram deloc sigur că, rezistând numai prin cultură, vom face ca literatura română să reziste o sută de ani.

Singurul lucru pe care nu l-am discutat în acea ultimă întâlnire a fost cât și ce anume din literatura clădită pe mecanismul rezistenței (numai) prin cultură a rezistat după 1990 și, mai ales, cât și ce anume din ea are șanse să reziste încă un secol. Oricum, nu noi am fi putut găsi răspunsul potrivit. Poate că e bine că nu vom fi „prin preajmă” când răspunsul va veni, indiferent de cum am văzut căile prin care am fi putut apăra ce era atât de amenințat.

Mai simplu — moartea lui Eugen m-a afectat profund. Cu el dispare nu doar un prieten, ci și unul dintre oamenii cei mai devotați culturii naționale.