Acum câteva zile, țara a fost (re)inflamată de o decizie a Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în Cauza Kovesi c/a România. În esență, prin această decizie, s-a reținut că, în privința d-nei. Kovesi, a fost încălcat art. 6 și art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, respectiv dreptul la un proces echitabil și libertatea de exprimare. Nu e cazul să analizez nici acum și nici aici corectitudinea acestei decizii – care, oricum, nu a criticat Curtea noastră Constituțională! – dar voi încerca să o fac după ce voi citi întreaga decizie și după ce voi reflecta asupra conținutului ei argumentativ. Alta este miza acestor câteva rânduri.

Imediat după anunțarea deciziei date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, unii politicieni, unii jurnaliști și pare-se că și un judecător – cu pregătiri profesionale dintre cele mai îndepărtate de materia foarte riguroasă a dreptului constituțional – s-au apucat să ceară fie desființarea sau reformarea Curții noastre Constituționale, fie revizuirea deciziei date în soluționarea unui conflict juridic de natură constituțională, care l-a opus pe ministrul justiției, dl. Tudorel Toader, Președintelui României, dl. Klaus W. Iohannis și care a avut ca obiect refuzul inițial al Șefului Statului de a emite, la propunerea mai sus arătatului ministru al justiției, decretul de revocare a d-nei. Laura C. Kovesi din funcția de Procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta noastră Curte de Casație și Justiție. Posterior pronunțării acestei decizii, d-na. Kovesi s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului, care a pronunțat mult discutata decizie prin care a constatat încălcarea, în privința petentei, a celor două texte Convenționale mai sus menționate. Consecință a acestei decizii europene – pe care unii s-au grăbit să o califice drept o palmă la adresa Curții noastre Constituționale – în spațiul public, au apărut unii care au început să spună … nerozii. Să le luăm pe rând.

Curtea noastră Constituțională funcționează, în condițiile art. de la 142 la 147 din Constituție. Modul ei de organizare și de funcționare a fost gândit după modelul furnizat de alte State membre ale Uniunii Europene, între care pot fi menționare în acest loc Franța, Germania, Italia sau Spania. Prin Legea de revizuire a Constituției, adoptată în anul 2003, urmând un model care mai poate fi întâlnit în Europa, Curții noastre Constituționale i s-a atribuit și prerogativa de a soluționa „conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii” [art. 146 lit. e) din Constituția revizuită a României]. Odată introdusă în sfera de competență a Curții și această prerogativă, instanța noastră de contencios constituțional a devenit un arbitru al vieții noastre politice, care trebuie imaginată în forma unui joc, ale cărui reguli sunt cele din Constituție. Aceste reguli nu se regăsesc nici în Convenția europeană a drepturilor omului, nici în încăperea în care se întrunește Comisia de la Veneția sau în cea în care își beau cafeaua reprezentanții statelor din GRECO. Înzestrând Curtea Constituțională cu prerogativa soluționării conflictelor juridice de natură constituțională, revizuentul Constituției noastre a făcut din Curte o super-autoritate, plasată deasupra celorlalte autorități și, implicit, deasupra celor trei puteri constituite în Statul Român: cea legislativă, cea executivă și cea judecătorească. Pentru a fi înțeleși și de cei care își dau cu părerea, deși nu au pus mâna niciodată pe o carte serioasă de drept constituțional, vreau să lămuresc un lucru: ca și la jocul de fotbal, un arbitru nu poate fi membru al uneia dintre echipele combatante. De aceea, membrii Curții Constituționale nu sunt și nici nu e de dorit să fie numiți dintre magistrații puterii judecătorești sau numai dintre aceștia. Dacă, prin ipoteză, judecătorii Curții noastre Constituționale ar fi numiți numai dintre magistrații puterii judecătorești, în ansamblu, puterea judecătorească din România s-ar transforma într-un Leviatan, având puterea de a îngenunchea celelalte două puteri, respectiv puterea legislativă (adică Parlamentul) și puterea executivă (din care face parte și Președintele României). Și aceasta pentru că o Curte Constituțională și o Înaltă Curte de Casație și Justiție populate cu același tip de magistrați, ar fi tentate să pactizeze în interesul puterii pe care astfel ar reprezenta-o și în detrimentul celorlalte două. Or, ceea ce nu trebuie uitat, dragii mei cititori, este că sistemul instituțional al Statului funcționează nu numai potrivit principiului separației, ci și conform principiului echilibrului puterilor constituite în acest Stat, iar premisa majoră a echilibrului este aceea ca exponenții puterilor să aibă puteri comparabile (sub aspectul calității lor), dar și posibilitatea ca fiecare dintre ele să o poată controla pe cel puțin una din celelalte două. În sfârșit, o super-putere judecătorească, ce ar pune laolaltă, prin calitatea exponenților, Curtea Constituțională și Înalta noastră Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte două puteri (cea legislativă și cea executivă), ne-ar aduce în situația ca două autorități numite, având o legitimitate constituțională derivată (sau subsidiară) – Curtea Constituțională și Înalta noastră Curte de Casație și Justiție – să fie mai puternice decât alte două autorități publice alese, având astfel o legitimitate constituțională primară: Parlamentul și Președintele României. Prin urmare, numirea membrilor Curții Constituționale de către Senat (3 membri), Camera Deputaților (3 membri) și Președintele României (3 membri) din rândul unor juriști care pot avea în spatele lor, după caz, fie cariere universitare, fie cariere în magistratură sau în avocatură, fie, în sfârșit, cariere politice, nu mi se pare un model greșit din punct de vedere funcțional. Un astfel de model este împărtășit și de alte State membre ale Uniunii Europene și, prin urmare, este validat, astfel că nu se impune a fi schimbat.

Cei care militează pentru desființarea Curții noastre Constituționale sunt, de regulă, lipsiți de cele mai elementare cunoștințe juridice. Existența unei Curți Constituționale în peisajul instituțional al unei țări europene, a fost gândită ca un instrument de înfrânare a exceselor care puteau veni din partea unei majorități legislative sau executive. O majoritate politică parlamentară sau una prezidențială (reprezentată de un vot covârșitor dat, spre pildă, unui președinte al unei republici așa cum este și România) pot fi tentate să abuzeze de puterea conferită lor de către electorat și pot opune criteriul cantitativ, criteriului calitativ, spre paguba guvernământului autentic democratic. Ceea ce unii nu înțeleg – și mulți dintre detractorii Curții Constituționale o știu foarte bine – este că reperul majorității nu este de esența democrației autentice, ci numai de natura ei și că o majoritate politică poate derapa în orice moment spre un regim politic mai puțin prietenos cu drepturile și libertățile individuale. Până și membrii Comisiei de la Veneția par să înțeleagă acest lucru. Curtea Constituțională nu a fost gândită ca un instrument de ratificare a derapajelor uneia dintre cele trei puteri constituite în Stat, ci în forma unei autorități de cenzurare a eventualelor abuzuri de drept constituțional, care se pot concretiza fie în exercitarea ultra vires (adică cu depășirea limitelor de competență, stabilite de lege) a unor prerogative, fie în disprețul unor drepturi și libertăți individuale sau colective. Iar etalonul folosit în această operă de cenzurare este regula de procedură.

În ceea ce privește cererea – aberantă – de revizuire a deciziei date de Curtea noastră Constituțională în Cauza Toader c/a Iohannis, rigoarea profesională ne obligă să observăm faptul că o astfel de decizie nu poate fi revizuită. Pentru că o astfel de decizie este definitivă, nefiind susceptibilă de nicio cale de atac. În orice caz, câtă vreme deciziile Curții Constituționale nu sunt supuse niciunei căi de atac, nu poate fi recunoscut revizuirii procesual-civile un alt statut. Iar aceste decizii nu sunt hotărâri judecătorești în sensul legii procesual civile. Aceasta este o împrejurare pe care și dl. judecător Cristi Danileț ar fi trebuit să o cunoască, măcar că a terminat facultatea de drept la prestigioasa Universitate Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, că a urmat cursul de drept constituțional cu regretatul profesor Ion Deleanu și că a făcut un doctorat tot acolo, în drept procesual. E adevărat că a fost vorba despre dreptul procesual penal și că revizuirea la care visa dl. C. Danileț este reglementată de Codul de procedură civilă, dar tot despre procedură judiciară vorbim atât în teza de doctorat, cât și în afirmațiile pe care – în mod riscant, după părerea mea – acesta le-a făcut.

A doua zi după anunțarea publică a deciziei Curții Europene, dată în Cauza Kovesi c/a România, Curtea noastră Constituțională și-a făcut din nou și din plin datoria: a calificat decretele prezidențiale de declarare a stării de urgență ca fiind emise ultra vires, deci într-o manieră potrivnică Legii noastre fundamentale, a declarat neconstituționalitatea unor ordonanțe date în timpul și în considerarea stării de urgență (în baza cărora mii de persoane fuseseră amendate) și, totodată, a constatat neconstituționalitatea legii privind desființarea pensiilor speciale, inclusiv a celor cuvenite magistraților, pentru motive care, în esență, țineau de încălcarea procedurii legislative. Deci, deloc întâmplător, din nou, tot despre procedură este vorba. La aflarea acestor vești, societatea românească iar s-a împărțit, iar juriștii cu adevărat buni nu au făcut nimic să lămurească lucrurile. Am ajuns să trăiesc într-o țară în care un jurnalist cu pregătire de inginer, un fost ministru care cu nerușinare a migrat politic de la stânga la dreapta și o jurnalistă specializată în vorbitul degeaba și-au dat cu părerea în privința acestor noi decizii ale Curții noastre Constituționale. Mă întreb cine dracu îi legitimează pe toți aceștia să vorbească? Și mă mai întreb când anume a fost mai bună Curtea noastră Constituțională? Când a soluționat Cauza Toader v/s Iohannis via Kovesi sau acum, când a salvat pungile miilor de români și pensiile unor sute de magistrați? Păi să vă spun eu când: și atunci, și acum. Pentru că – și atunci, și acum – Curtea s-a uitat la Constituție, nu la cei care vremelnic exercită o demnitate, din care încearcă să se joace de-a dreptul constituțional, între niște blocuri, după reguli împrumutate din „hoții și vardiștii” sau „țară, țară, vrem ostași!”. Ceea ce conferă autoritate Curții noastre Constituționale – și nu neapărat putere – este consecvența ei, faptul că nu i-a păsat de nimic atunci când adevăratele reguli ale jocului politic (cele din Constituție) au fost încălcate. Da, pronunțându-se asupra unui conflict juridic de natură constituțională sau asupra unei obiecții ori a unei excepții de neconstituționalitate având ca obiect un text de lege, Curtea Constituțională face politică. Într-adevăr, face politica Legii fundamentale, respectiv pe cea a Constituției. Iar această consecvență mă determină să pariez pe această instituție fundamentală pentru conservarea climatului democratic din această țară. Însăși faptul că revizuirea Constituției nu se poate face decât cu votul a 2/3 din membrii (separați ai) celor două Camere ori cu votul a 3/4 din membrii plenului Parlamentului, mă împinge să fac un asemenea pariu. El este pariul libertății noastre. Este pariul pus pe caracterul democratic al guvernământului. Este pariul pe care îl fac cu toi cei care cred că, îndepărtând Curtea, pot luxa democrația constituțională în reperele ei fundamentale. Voi cum pariați? Alături sau împotriva mea? Vedeți, această alternativă nu ar fi posibilă într-un guvernământ alterat, în care democrația ar fi, în exclusivitate, liberală, social-democrată, useristă sau … cum mai vreți Dumneavoastră. Or, pentru ideea de alternativă, vă provoc cu acest (curajos) pariu.

P.S. Mai am o întrebare: Cu ocazia invalidării referendumului organizat pentru demiterea Președintelui Traian Băsescu, Curtea noastră Constituțională merita un premiu sau o palmă? Că și acolo tot despre procedură se vorbea …