Trăim vremuri foarte complicate și pare că nu mai avem timp să facem nimic serios. Suntem într-un maraton perpetuu, fără să știm foarte bine nici de ce și nici pentru ce alergăm. Dar o facem până la epuizare. De mult prea mult timp, numărul și cantitatea au luat locul calității. Grija pentru lucrul bine făcut a fost ridiculizată, pentru că — nu-i așa? — tot ceea ce contează este să bifăm, să dovedim că am făcut ceva, fără a mai interesa pe nimeni dacă ceea ce facem este de calitate sau cel puțin de folos. Am vulgarizat utilitarismul lui Jeremy Bentham, scoțând din acest curent filosofic tot ceea ce poate fi mai rău: atingerea unor performanțe cantitative. În acest mare păcat au căzut, din nefericire, și universitățile noastre, inclusiv acelea care încorporează facultăți din sfera „umanioarelor”.

Silite fiind să performeze în logica aritmetică a numerelor mari, universitățile noastre au sacrificat totul pentru a dovedi că pot să facă mult și, pe alocuri, foarte mult. Obsesiv, ele adună și înmulțesc punctele aferente rezultatelor cercetării asumate de cadrele didactice angajate. Astfel se explică de ce acestor cadre li se cere imperativ să scrie mult și nu neapărat bine ori măcar folositor. Urmând logica realizării unui plan, universitățile din România au ajuns să recurgă — după cum observau M. Horkheimer și T.W. Adorno — la „procedee de reproducere care conduc, inevitabil, spre satisfacerea prin bunuri standardizate a unor necesități identice în locații nenumărate”. S-a ajuns astfel la un soi de șablonare despre care se pretinde că este impusă de „necesitățile consumatorilor” și care ar explica, în bună măsură, de ce mulți dintre profesorii acestor facultăți au acceptat o astfel de situație „fără vreo rezistență”. Până la urmă, este mai comod să faci mult și infinit mai greu să faci ceva de calitate. În numele standardizării și al promovării în ranking-uri, universitățile noastre — cu tot cu facultățile lor umaniste — au cultivat mimetismul ca mod de supraviețuire sau de promovare a propriei imagini. Dacă moda pretinde cultul progresismului, aceste universități se grăbesc să se declare progresiste. În astfel de universități, tot ceea ce contravine ideologiei progresiste, de la familia tradițională la interiorizarea propriei istorii, trebuie marginalizat. Iar în cazul în care aceeași modă fetișizează pan-europenismul, nicio universitate din România nu va îndrăzni nici măcar să discute despre suveranism ori despre cauzele euroscepticismului. Iar exemplele pot continua. Mă gândesc, spre pildă, la faptul că nicio facultate de științe politice sau de drept, din nicio universitate din România, nu ar avea curajul să discute despre posibilitatea unor nuanțări în politica externă a acestei țări ori despre posibilitatea instituirii unui model economic în care să fie încurajată și mica antrepriză locală, aflată într-un evident declin, cauzat de expansiunea marilor corporații transnaționale.

Ce dovedesc toate cele de mai sus? În primul rând, faptul că universităților noastre le lipsește originalitatea și că, în privința lor, nimic specific nu poate fi observat. Mai toate aceste universități vor să fie ca cele foarte bine cotate din Statele Unite, din Marea Britanie, din Germania sau din Franța. Dar niciuna din universitățile din România nu beneficiază de bugetele celor de top din țările mai sus enumerate. Or, fără o finanțare serioasă, tot ceea ce pot face aceste universități este să improvizeze, în speranța că livrează potențialilor lor studenți un produs care să semene cât de cât cu cel despre care ele cred că este livrat și de marile universități occidentale. Caricaturizarea este cuvântul de ordine. Și lucrul acesta poate fi lesne observat. În universitățile noastre, cei mai mulți dintre studenți nu citesc Rawls, Keynes, Habermas sau Tocqueville, dar — pentru a promova examenele și nu neapărat pentru a cunoaște! — aceiași studenți sunt dispuși totuși să citească câte ceva despre toți aceștia. Dramatic este că dascălii lor acceptă acest compromis, pentru că moda le pretinde să aibă procente mari de promovabilitate la examenele pe care le organizează. Până la urmă, și acest comportament auto-vătămător se circumscrie tot progresismului. Lumea progresistă este aceea în care insuccesul nu există! Iar dacă nu suntem capabili de un real succes, măcar să avem posibilitatea de a-l simula. Nimeni nu este dispus să observe că această prefăcătorie nu face dintr-o universitate un furnizor de diplome cu care să și poți face ceva în viață. Dar cel mai rău este faptul că această ipocrizie academică duce la apariția unor licențiați care nu vor fi niciodată înzestrați cu capacitatea de a gândi și de a construi raționamente valide în diversele domenii ale cunoașterii organizate.

În lipsa unui profil identitar clar conturat, universitățile noastre preferă drumul veșnicelor căutări. Și ajung să obosească. Dar se încăpățânează să nu schimbe nimic în managementul lor. Cad în capcana corporatizării și își supun profesorii unui nesfârșit chin al raportărilor și al evaluărilor cantitative. De altfel, legislația le și ajută. În România, după ce ocupi un post de profesor universitar — pentru că, la un moment dat, îndeplinești condițiile corespunzătoare — evaluarea performanțelor tale academice se va face tot prin raportare la criterii cantitative. Dar nu la cele pe care le îndeplineai la momentul ocupării postului de profesor (care este poziția maximă în ierarhia universitară), ci la noile criterii, pe care, eventual, o nouă lege le introduce, ulterior titularizării tale. Așa se face că cel care ocupă un post de profesor universitar poate ajunge în situația de a nu mai îndeplini noile cerințe ale postului său, impuse de o nouă lege, ceea ce îl poate aduce pe cel în cauză în situația de a-i fi contestată poziția profesională anterior dobândită. Acest mod de a vedea lucrurile — profund nejuridic! — se circumscrie tot logicii cantitative în care „băltesc” universitățile noastre. Și, din păcate, într-o astfel de logică, nimeni — dar absolut nimeni —nu este interesat de calitate.