Europa se află într-o criză substanțială, spun la unison Mario Draghi, fost președinte al Băncii Centrale Europene, Christine Lagarde, actuala președintă a băncii, și chiar Ursula von der Leyen, care, însă, ne avertizează să nu devenim fataliști vorbind doar în acești termeni. Pe de altă parte, nu e prima dată în ultimul secol când politicienii și analiștii intră pe o pantă pesimistă și vorbesc despre crize — de ce ar fi acum altă situație? Este, avertizează președinta Comisiei Europene, căci „mutațiile geopolitice scutură alianțele. Se năruie certitudini vechi de decenii. Și încă avem un război brutal la frontierele noastre” (remarci pentru presă la împlinirea a 100 de zile din mandatul Comisiei: 2024–2029). „Au revenit marile temeri. De la teama de schimbările climatice, de inteligența artificială, teama de imigranți sau simpla teamă de a fi lăsat în urmă” (discurs susținut la Conferința ambasadorilor, 2025). Războiul comercial, cel al declarațiilor și șantajului, deschis de președintele american Donald Trump, a luat prin surprindere mapamondul, cu precădere foștii aliați ai SUA, și a repus în discuție dreptul internațional, convenții și tratate, cutume, garanții de securitate, aranjamente politice. Într-o oarecare măsură, lumea simțea că eventuala realegere a lui Trump va fi un punct de cotitură, dar nimeni nu a anticipat dimensiunile acesteia, nici reașezările care sunt acum în curs. Un întreg sistem de valori, principii și norme a fost aruncat în aer tocmai în aceste prime 100 de zile ale noii Comisii Europene, forțând actorii politici să-și schimbe modul de gândire, de acțiune și previziune, dintr-unul bazat pe reguli, într-unul pur tranzacțional. „Amenințările vin în diferite forme și din multiple direcții. … Dar trebuie să fim deschiși și pragmatici. Să spunem clar că întotdeauna ne vom proteja interesele, în modul și la momentul la care va fi necesar. Va exista întotdeauna o cale europeană” (von der Leyen).

Așadar, avem toate motivele să ne lamentăm; avem energie și optimism să punem lucrurile în mișcare. Anul trecut, fostul președinte al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a formulat un raport detaliat privitor la starea Uniunii, raport intitulat „Viitorul competitivității europene — o strategie de competitivitate pentru Europa”. O bună parte din acest document a fost absorbită în programul noii Comisii, cu toate că a suscitat discuții aprinse în rândul specialiștilor. În esență, programul, fără nicio componentă politică explicită, formulează posibile cauze ale rămânerii în urmă a Europei (și aici vorbim despre Uniunea Europeană, uneori doar despre țările ei vestice, un soi de UE dinaintea marii extinderi din 2004, fără ca acest decupaj să fi fost unul programat!). Dar performanța economică a Uniunii este pusă în balanță cu cele ale SUA și Chinei, iar UE avea numeroase teme nefăcute. Și trebuie să subliniem că acest raport a fost redactat și depus înainte ca Donald Trump să-și preia mandatul și să arunce în aer bazele consensului global (atâta cât era).

Raportul lui Mario Draghi

            Analiza făcută de Mario Draghi a scos în evidență trei domenii în care Europa ar trebui să-și regândească modul de acțiune: recuperarea întârzierii față de SUA și China în domeniul inovației; decarbonizarea și competitivitatea; securitatea și reducerea dependențelor. Ceea ce reiese din toate detaliile prezentate este lipsa de coordonare între statele europene, absența unei voci unitare și a capacității de reacție rapidă la provocările contemporane; birocrația stufoasă și nevoia de a negocia prea mult, cu prea numeroși actori, pe mult prea multe niveluri. „Deciziile se iau, de regulă, punct cu punct, implicând numeroși actori care au drept de veto. Efectul este un proces legislativ care durează, în medie, 19 luni până la adoptarea noilor legi — de la propunerea Comisiei până la semnarea noului act adoptat —, și asta, înainte ca noua legislație să fie implementată în statele membre.” Acest fapt, raportat la punctul unic de decizie din China și, respectiv, la mobilitatea mult mai mare a americanilor, lasă Europa întotdeauna cu un pas în urmă și, implicit, în neputința de a-și adapta ritmul și conținutul reformelor la ceea ce se petrece pe piața globală. Un alt aspect este lipsa de coordonare între diferitele niveluri de legiferare, fie ea fiscală, comercială sau economică. Fragmentarea dintre nivelul UE și nivelurile statelor membre este un mare handicap în metabolismul unei reale Uniuni a capitalului, blocând și reglementarea optimă la nivel comunitar. Aici e de tras un semnal de alarmă. Numeroși specialiști i-ar reproșat lui Draghi că a elaborat raportul privind doar spre UE15, că nici realitățile, nici opiniile celor din Europa Centrală nu au fost luate în considerare, cum nici posibilele recomandări sau critici venite dinspre sindicate sau societatea civilă. Nu credem că spre așa ceva se îndrepta atenția lui Draghi, după cum, introducând în ecuație Europa Centrală, ar trebui să ne uităm spre țările cu guvernare populist-suveranistă, spre eurosceptici și spre discrepanțele de dezvoltare, și am introduce deja o prea mare complexitate. Dacă motorul UE e viciat structural, nu e o prioritate să adăugăm noi factori de blocaj, mai ales când realitatea presează formularea unor soluții. Nu este vorba aici despre ignorarea unora sau despre celebra Europă cu multiple viteze! Am criticat-o ori de câte ori am considerat că era necesar! Dar țări care pun sub semnul întrebării funcționarea UE ca Uniune, dorindu-și revenirea la cooperarea de tip inter-guvernamental, nu pot oferi soluții pentru reforma Uniunii! Spuneam că a reușit să mențină întreaga discuție în afara politicului, dincolo de controversele naționaliste. Am putea adăuga, însă, așa, dintr-o perspectivă românească, faptul că tocmai mișcările acestea suveraniste marchează „vitezele Europei”. În timp ce, vorba doamnei von der Leyen, „suntem deja într-o competiție: de la cip-uri la inteligența artificială, de la litiu la quantum, de la tehnologii curate la spațiu. O competiție a armelor”. Față de aceste provocări globale, resurgența misticismului și a eroilor antici nu face decât să stabilească o nedorită frontieră între statele care se mai vor angrenate în competiția mondială și cele care se retrag în utopiile propriului trecut. La acest nivel se va face delimitarea „mai multor viteze” din Europa. E drept că Mario Draghi a privit mai mult spre EU15, dar cine poate susține că invocarea spiritelor nibelungilor fiecărui neam poate soluționa diferențele dintre „viteze”?

Revenind la cei trei piloni identificați drept problematici, dar și potențiali vectori ai înnoirii UE, ne uităm spre capitolul „cercetare și inovare” Ceea ce aflăm din raport este că Europa utilizează „tehnologii mature”, certificate, validate, în timp ce rezultatele cercetării merg, deseori, în SUA, acolo unde curajul asumării riscurilor face ca noul să poată fi implementat rapid, iar efectele lui să aducă avantaje de toate felurile. Raportul în discuție subliniază că, între 2008 și 2021, peste 30% dintre firmele evaluate la peste 1 miliard de dolari au fost relocate, majoritatea, în Statele Unite. În timp ce contextul european este „mai ostil și complex”, necesitând depășirea protecționismului național în multiple cazuri sau coordonarea dintre state, în SUA sau China descoperim un amestec de „politici multiple, de la cele de ordin fiscal, care încurajează producția locală, la cele comerciale de penalizare a practicilor anti-concurențiale și, de acolo, la politicile economice externe de  protejare a lanțurilor de aprovizionare”. În Europa, firmele care ar putea aduce inovare sunt supra-taxate și constrânse de multiple reglementări juridice, blocând, practic, comportamentul optim al piețelor; prețurile la electricitate plătite de aceste firme sunt de două-trei ori mai mari decât cele plătite de firmele din SUA, respectiv gazul este de patru-cinci ori mai scump. Se adaugă aici dorința și capacitatea de a integra inteligența artificială în producție, precum și nivelul nu tocmai ridicat al experienței europenilor în materia noilor tehnologii.

Cu războiul încă agresiv de la frontierele Europei, reducerea dependențelor în domeniul resurselor devine o prioritate față de care statele reacționează cu întârziere. „Europa este expusă. Ne bazăm pe un număr restrâns de furnizori de materii prime esențiale, cu precădere China, chiar dacă cererea globală pentru acestea este una explozivă datorită tranziției la energia verde. Suntem prea dependenți de importurile de tehnologie digitală. Pentru producția de cip-uri, 75–90% din capacitățile globale de producție sunt în Asia.” Europa, se spune, are capacitatea enormă dea absorbi această producție, dar, odată cu ea, posibilele constrângeri sau surse de șantaj. De aceea se impune o politică economică externă suficient de coerentă pentru a proteja însăși libertatea Europei, capacitatea ei de a lua decizii în propriul interes. În plus, domeniul producției de tehnică militară este mult prea fragmentat, produsele nefiind compatibile unele cu altele, punând serioase piedici în calea interoperabilității și a mobilității de urgență.

Întrebată („Le Monde”) cu privire la tonul sumbru din acest raport, doamna Christine Lagarde a opinat că ne lipsește în primul rând un set de mijloace prin care firmele capabile să aducă inovație să rămână în Europa, iar rezultatele lor să fie valorificate pe piețele europene. Apoi, ar fi de relaxat mult legislația în materia mobilității forței de muncă, pe care o consideră mult sub gradul de mobilitate din SUA. În egală măsură, finanțarea pentru firmele noi care pot aduce inovație este destul de slabă pe continent, în timp ce în domeniul inteligenței artificiale avem deja giganți în SUA și doar începuturi firave în UE. Un alt aspect subliniat de C. Lagarde este implicarea capitalului privat, mult sub nivelul mondial, căci numeroase domenii precum energia, apărarea sau comunicațiile stau, în multe state europene, sub umbrela „protectoare” a suveranității naționale. Cum legislațiile în domeniu diferă de la stat la stat, locul unei uniuni a piețelor de capital este ținut de tentative naționale de a agrega așa ceva, cu mai multă sau mai reticentă implicare. Drept exemplu, doamna Lagarde a remarcat situația împrumuturilor realizate în comun de statele europene: din cele 750 de miliarde de euro împrumutate de pe piețele de capital în 2020, până azi au fost utilizate mai puțin de jumătate. Si astfel, o măsură posibil eficientă, din perspectivă economică, într-un anumit context poate fi ignorată sau chiar contestată de statul națiune. Dar Uniunea Europeană nu mai poate continua în acest mod divizat și condiționat de statele membre, nu din rațiuni economice, ci din false considerente politice.

Discursurile doamnei Ursula von der Leyen

Cu toate aceste considerații, ne întoarcem la cele două discursuri ale președintei Comisiei Europene, rostite anul acesta, în februarie și martie. „Europa trebuie să îndrăznească. Trebuie să fim agili. Să ne angajăm. Trebuie să negociem strâns chiar și cu parteneri vechi. Pentru că principiul de bază al diplomației de acum este atingerea scopului.” În ceea ce privește executivul european, trei ar fi pilonii de urmărit: competitivitatea (cu elemente preluate din Raportul Draghi); apărarea europeană; sprijinul pentru Ucraina. În primul dosar, doamna von der Leyen a remarcat noile acorduri cu Elveția, Mexic și Mercosur; înțelegerile convenite cu premierul indian Narendra Modi, precum și cele opt inițiative de pe masa de lucru a Comisiei și „Compasul competitivității”, „Viziunea pentru agricultură și alimentație”, „Industriile curate” sau „Uniunea competențelor”.

În domeniul apărării, proiectul REARM are în vedere un pachet de 800 miliarde de euro, convenit la Consiliul din 6 martie pentru achiziția de echipament militar și muniție, pentru securizarea infrastructurii de transport și comunicații. La acest proiect e posibil să coopereze și țări non-UE, precum Marea Britanie, Norvegia și Canada, așa cum și-au anunțat deja intențiile. „E important de subliniat că puterea economică și planul european REARM sunt două fețe ale aceleiași monede. Potențialul economic și inovativ al Europei este un activ de securitate.”

În dosarul Ucrainei, susținerea UE se impune, căci acolo nu este vorba doar „despre destinul Ucrainei, ci despre destinul Europei”. Până în acest moment, Uniunea și statele membre au oferit fonduri de 134 de miliarde de euro prin „Facilitatea pentru Ucraina”. Este încă nevoie de fonduri pentru armament si muniție. „Poporul ucrainean a rezistat atât demult pentru că își dorește să fie liber, își dorește să fie parte din Uniunea noastră. Este aspirația lui îndreptățită. Este o problemă de dreptate. Dar și una de securitate, stabilitate și prosperitate.” Pornind de la cazul Ucrainei, Ursula von der Leyen a subliniat situația precară a statelor mici, care pot fi supuse șantajului sau chiar invadate într-o lume în care Puterile Majore (cum le-a numit) vor revenirea la sferele de influență și la împărțirea planetei după bunul lor plac. Soluția este eliminarea dependențelor și vulnerabilităților pentru ca Europa să-și poată proteja și promova principiile și idealurile fără a da socoteală altor entități politice. Atunci, Europa va ieși din agonie.