Seara cobora lin peste bătrâna așezare din câmpie, lăsând în urmă zgomotele asurzitoare ale zilei pe cale să dispară, undeva, cine știe unde, în universul nemărginit.
Vocile nopții se auzeau de acum tot mai acut, cu volute ridicate în centrul orașului, acolo unde pâlcuri de tineri căutau de zor să-și petreacă micile delicii ale existenței nocturne. În marile piețe ale urbei, fete zvelte, singure sau însoțite de iubiții lor, chicoteau misterios, revărsând în urma lor mirosuri ademenitoare, de parfumuri plăcut mirositoare, care promiteau finalități carnale greu de refuzat de către bărbații tineri din jur. Aici totul pulsa realmente de viață, tinerețea, cu pornirile pasionale aferente, construind povești din miezul cărora lipsea, aparent, cu desăvârșire, mantia singurătății.
Nu departe de forfota și de izbucnirile de la kilometrul zero al orașului, scena cu cei doi adulți, de vreo patruzeci de ani fiecare, bărbat și femeie, mergând într-o liniște apăsătoare unul lângă celălalt, părea, firește, dintr-un alt film. Un martor indiscret al itinerariului celor doi ar fi putut spune multe despre raporturile de natură intimă ale celor doi oameni, trecuți binișor de vârsta a doua. De pildă, ar fi putut auzi reproșul tăios aruncat de femeia înaltă, altminteri încă atractivă fizic, în fața bărbatului, pesemne soțul ei, urmat de amenințarea limpede, că are de gând să-l părăsească foarte curând. ,,Dar copiii, Maria, ce se va întâmpla cu ei, dacă ai luat deja decizia de a mă părăsi?, se puteau desluși, vorbele stinse ale bărbatului, purtate de vântul nocturn. ,,Vor rămâne cu mine, desigur, tună vocea femeii. Tu, oricum, n-ai fost niciodată în stare să le oferi mare lucru, nici cine știe ce iubire, cât despre bani, ce să mai îmi răcesc gura”, îl puse la punct soția pe bărbatul înmărmurit de vestea comunicată rece și tăios precum o lamă de cuțit. Apoi, purtați de răcoarea învăluitoare a nopții de sfârșit de august, pașii celor doi soți, acum pe cale de a se despărți după 15 ani de relație conjugală, se făcură nevăzuți, de parcă nici n-ar fi existat vreodată pe acest pământ.
Nu departe de locul amintit, într-un cartier cândva select al orașului de câmpie, cu case vechi, dar somptuoase, un bărbat de peste 70 de ani privea absent, peste umbra corpului său, acum masiv și măcinat de boli, spre un punct fix de pe peretele scorojit al livingului locuinței. Așteptând somnul izbăvitor, ochii bătrânului căuta lacom chipul femeii din portretul înrămat, care atârna pe cuiul, șubrezit și el, din mijlocul zidului frontal al încăperii. Părăsit de copiii săi, amândoi plecați de ani buni în Apus, acolo unde și-au construit cariere solide și familii frumoase, omului nu i-a mai rămas decât amăgirea chipului înrămat al fostei sale soții, mama copiilor stabiliți pentru totdeauna, departe, peste ocean. Chipul nevestei, plecată spre o lume mai bună, cu nici doi ani în urmă, părea unica formă de afecțiune care i-a mai rămas bietului om aproape de sufletul său răvășit de singurătate. Portretul acela aparent fără urmă de viață și telefonul mobil, rece și inert zi și noapte, aveau să-l urmărească cu maliția finalului de capitol, până la capătul existenței sale.
În fond, orașul și noaptea păreau, și chiar erau, pentru sutele de mii de locuitori ai așezării, atlfel elegante și rafinate prin maiestuozitatea sa, recuzita perfectă pentru epidemia de singurătate care pusese stăpânire peste sufletele oamenilor din cetate.