La 15 ianuarie 1850, la Botoșani, se năștea cel care avea să devină poetul național al românilor, Mihai Eminescu. Se întâmpla cu aproape nouă ani înainte de Unirea Principatelor.
În 1863, Eminescu era elev de liceu la Cernăuți¹, capitala provinciei istorice românești a Bucovinei, aflată, pe atunci, în Imperiul (încă) Habsburgic.
Acolo va fi coleg cu un alt român, Teodor V. Ștefanelli, din Siret, care era cu câteva luni mai mare decât Eminescu. Ștefanelli va deveni istoric, scriitor și membru titular al Academiei Române și va lăsa posterității volumul “Amintiri despre Eminescu”, apărut în 1914, la Bucureşti.
Ei bine, Ștefanelli aduce la lumină o dovadă incontestabilă a contactului pe care marele poet de mai târziu l-a avut cu jocul cu mingea!
Iată citatele, reproduse din ediția cărții sus-amintite, apărută în 1983 la Editura Junimea din Iași:
„Odată, după-amiaza, înainte de Paștele anului 1863, când se finiseră orele de învățătură în clasa mea și colegii ieșeau afară, eu m-am urcat pe catedră și am strigat cât mă ținea gura: <Petrecere bună, domnilor>. Dar nervosului de profesor Vyslouzil, care trecuse pragul ușii, se vede că nu-i plăcuse strigătul meu, se întoarse și-mi dicta pentru o oară carcer în clasa unde eram. Curând veni și servitorul școalei, Onufri, ca să încuie ușa. Acest Onufri era foarte popular la noi, pentru că ne împrumuta și cu parale când flămânzeam în școală și nu aveam bani să ne cumpărăm covrigi sau mere. Tocmai când voia Onufri să încuie ușa, trece și Eminescu prin coridor, ducându-se acasă și, zărindu-mă, mă întreabă ce-i cu mine, iar eu îi povestesc cu mare supărare nenorocirea ce a dat peste mine. Nu puturăm vorbi mult pentru că Onufri se grăbi să încuie ușa și eu rămăsei singur și foarte descurajat. Dar după vreo zece minute, aud că scârțâie cheia la ușă și văd că intră Onufri și cu Eminescu în clasă. Eminescu avea toate buzunarele pline cu covrigi. El împrumutase bani de la Onufri, cumpărase covrigi și-l înduplecase să-l sloboază ca să stea cu mine până mă va libera. Ce voios eram acuma și în profunziunea mulțumirii și zăpăcelii mele i-am promis lui Eminescu că și eu voi sta cu dânsul când îl vor închide vreodată. Acu ne trecu timpul foarte repede, căci abia sfârșisem să mâncăm covrigii și Onufri ne dete drumul, dar ne zise să nu spunem nimănui nimic, c-apoi vai de capul nostru, iar noi, amândoi, ne-am dus drept pe toloacă, unde împreună cu alți colegi am jucat mingea până pe înserate. Câteva zile după această întâmplare, dispăru Eminescu din Cernăuți, pe vremea Paștelor, în aprilie 1863, și abia în primăvara anului 1864 ne-am întâlnit iarăși și atuncea mi-a spus că are de gând sa intre ca elev public în liceu, după ce va trece examenele restante. Acuma locuia el la Pumnul (n.r. – Aron Pumnul, profesorul de limba și literatura română al lui Eminescu) și îngrijea și de bibliotecă”.
„Eu am locuit mulţi ani în strada Cuciur-Mare (n.r. – din Cernăuţi), şi înaintea locuinţei mele se întindea aşa-numita toloacă a oraşului, unde studenţii jucau adese în orele libere mingea. Şi Eminescu era adese printre noi şi juca cu noi mingea. Îmi aduc aminte că într-o vreme se iscase mare ceartă între studenţi şi între ucenicii şi calfele meseriaşilor din oraş, fiindcă fiecare partid voia să ocupe exclusiv pentru sine terenul de joc. Au urmat şi bătălii serioase, în care însă studenţii rămaseră învingători, căci erau mai mulţi la număr şi poliţia era de partea lor. Noi doi, adică eu şi Eminescu, fiind prea mici, nu luam parte activă la aceste lupte, dar nici pasivi nu eram, pentru că la locuinţa mea se afla sub streaşină un depozit de beţe şi nuiele, pregătite anume pentru acest scop. Când lupta era signalizată, eu şi Eminescu scoteam armele şi trecând cu dânsele numai drumul, eram pe toloacă şi le împrăştiam între studenţi ca să învingă, odată însă, în învălmăşeală, ne rătăcirăm între <duşmani> şi numai o fugă sănătoasă ne-a scăpat de bătaia sdravănă ce ne ameninţa. Atuncea venise Eminescu cu o carte împrumutată din biblioteca studenţilor şi în această învălmăşeală unde amândoi căutam să ajungem cât se poate de repede sub adăpostul locuinţei mele, Eminescu a scăpat cartea pe câmpul de luptă, iar duşmanii au făcut-o bucăţele. Eminescu era nemângâiat, temându-se că neînapoind această carte, nu va căpăta altele. Dar a căpătat şi mai departe cărţi din această bibliotecă, pentru că bibliotecarul, un student – pare-mi-se Alexandru Pleşcă – a avut deosebita considerare pentru acest caz tragicomic de forţă majoră”.
O altă mărturie despre jocul cu mingea al colegilor lui Eminescu din Cernăuți o aflăm din cartea scrisă de Grigore Goilav şi Teodor Goilav, „Omagiu lui M. Eminescu”, apărută în 1909, și citată de volumul „Bătălia bucovineană pentru Eminescu” (coordonator Ion Drăgușanul, Suceava, 2012). Astfel, dr. A. Ştefanovici, coleg de gazdă al lui Eminescu la Cernăuți, povestea: „Pe când noi, iştilalţi, Duminicile şi în ceasurile slobode… mergeam adeseori să batem mingea pe câmpul de exerciţii din dosul grădinii publice, numit, pe atunci, Pulverturm (pulberărie)…, Eminescu… prefera să stea acasă şi să citească felurite cărţi, care se găseau în biblioteca liceului, ca <Hoffmann’s Erzählungen>, <Der Fliegende Holländer>, <Bianca> ş.a., iar când ne întorceam, seara, acasă, el avea obiceiul de a ne povesti din cele citite”.
Așadar, în primăvara din Postul Paștelui 1863 – dar și înainte de această perioadă –, pe o „toloacă”² din Cernăuți, Eminescu (în vârstă de 13 ani) și Ștefanelli au fost, poate, printre primii fotbaliști din spațiul istoric românesc!
Peste jumătate de an apare, în lume, fotbalul „modern”
Sigur că nu era vorba de fotbal așa cum îl știm noi azi. De altfel, fotbalul modern încă nici nu exista, actul său de naștere fiind la 26 octombrie 1863, așadar în același an, peste circa șase luni, la Londra, când se va înființa prima federaţie de fotbal din lume, cea a Angliei, The Football Association (FA), și când se va adopta primul regulament al jocului de fotbal.
Iar prima dovadă despre fotbalul „adevărat” în spațiul istoric românesc datează din 1865, când marinarii englezi jucau fotbal în zona Dunării, undeva între Galaţi şi Tulcea. Această descoperire i se datorează arhitectului bucureştean Gheorghe Radu Stănculescu și a fost publicată pe site-ul cotidianului „Evenimentul zilei”, la 8 septembrie 2010, de către jurnalistul Octavian Cojocaru.
