Elogiu Curvei Sud

De câte ori încep să traversez tastatura, mă gândesc cu invidie de pescador la norocul Titanicului. La șansa de-a te izbi de un aisberg de litere. De caractere. De-a te scufunda nepedepsit de propria-ți măreție în adâncurile nostalgiei. Dar sunt o biată barcă de pescuit: mă pot duce la fund doar din cauza defectelor proprii. Mai ales a uzurii. Și când mi se-ntâmplă, îmi revăd strămoșii: adolescența și, alături de ea, într-o poză ovală ca mai toate stadioanele vremii, un companion fără vârstă: fotbalul. Cel de pe arenele Diviziei C, desăvârșit duminical de frustrările anilor ’80, și cel european din zilele de miercuri. Un „United” care mi-a cucerit cu un singur zâmbet străbunica: adolescența din poză.

Era pe timpul blocurilor vegetale. Plante resemnate de jos până sus, până în vârful antenelor ca niște rădăcini aeriene înfipte în hertzi arizi, neprimitori. Cu două ore de program „național” pe zi, și acelea infectând frecvența bulgarilor, la marginea lumii, adică la limita geografică a recepționării canalelor iugoslave, viața de seară era un tărâm al viselor extreme. Și totuși, se putea schimba. Se puteau prinde sârbii! Cu instalații de antene complicate, amplificatoare și multe ore pe bloc. Așa am văzut galeriile „libertății”. Sarea și piperul, într-un cuvânt, Vegeta fotbalului din Prva Liga. Incendiile Torcidei istorice a lui Hajduc (prima brigadă europeană, constituită după modelul celor braziliene, în 1950), lava încinsă a Grobarilor lui Partizan (susținuți de o Lepa Brena marcată definitiv de hipnoza luminescentă de pe Stadionul Politehnicii Timișoara), patologia în flăcări a ultașilor lui Dinamo Zagreb, pirotehniștii dogmatici de pe Marakana Crvenei Zvezda. Am gustat din foc. Din aerul bătăliilor de la Priștina, din apa gazonului din Sarajevo, din pământul de pe Karađorđe-le Voivodinei. Ca un gânditor antic în fața televizorului, transformat de pasiune într-un exeget al Purgatoriului, am simțit gustul celor patru elemente primordiale prin fanii hardcore ai federației vecine. Și-am înțeles că fotbalul poate fi un miraj în deșert. O Fata Morgana spre care aleargă, din disperare, speranța; adesea, nebunia. Răul și binele, împreună. Însă arenele au fost frumoase și crude mereu… Până în seara zilei de 29 mai 1985. Când am văzut măcelul de pe Heysel — televiziunea belgrădeană n-a întrerupt transmisia de la Bruxelles, cum a făcut-o Sofia. Atunci, „the hooligans” au ucis tot ceea ce știam despre sport. Nu suporterii, nu fanii, nu ultrașii, ci o entitate fără culori, fără însemne, fără steaguri. Un monstru infiltrat în finala Cupei Campionilor. O forță brută smulsă din anatomia umană fără anestezie, în urma cărei părinții fotbalului n-au mai fost sfinți niciodată, niciunde. Și am rămas cu năduful stadioanelor noastre, în care câte „un mucalit din tribună” — expresie ce făcea furori printre cronicarii din epocă —, întrerupt de colegii de suferință dintr-o sarabandă de driblinguri ale limbii române literare, exclama amărât: „Da’ ce, vreți să stau ca la operă!?”. De parcă divinul Verdi n-ar fi avut problemele lui cu grupările plătite să-l împroaște cu ouă la premiere! Un spectacol live nu poate fi supus integral politeții. Nu poate fi ucis prin civilitate. Cum nu poate fi nici trăit numai prin ea.

Cu o parte din amintirile de aici am urcat marți seara în tribunele lui „Dan Păltinișanu”. Și mai ales cu un dor nebun de Peluza lui Poli. De spectacolul ei. Al celei mai frumoase galerii din fotbalul nostru și — de ce să nu fiu subiectiv?! — al uneia dintre cele mai frumoase din fotbal. Cu atât mai mult cu cât în iarbă intra formația Peluzei Sud, propria ei echipă — caz unic, după (toată) știința mea, în fotbalul românesc —, ASU Politehnica Timișoara, contra Hunedoarei, a Corvinului pierdut, și el, în acte iresponsabile ca anii din urmă. O întâlnire „cap de afiș” odată, acum un meci de liga a III-a. Dar n-am simți nicio clipă liga. Nici măcar în pregătirea fizică a celor 22 de pe teren. Am simțit, datorită suporterilor reîntorși acasă, la loc de cinste, în peluza lor binemeritată, de drept și de fapt, Timișoara. Dicția, eclerajul, coregrafia unui spectacol pur, distinct prin muzică și interpretare de tot ce avem în fotbalul nostru comunal „de la vârf”. O peluză aproape plină, în picioare, contaminând tribunele civile cu virusul superb al exprimării vii, fruste, incendiare (ce bine că mai există libertate și torțe în fotbalul autohton, chiar dacă doar în ligile mici!). O senzualitate cu ingambament integru, umplând din nou deja bătrânul stadion, devenit dintr-odată, din taciturn și sălciu, ca în transmisiile Ligii I, academic și tânăr, cum îi stă bine mereu. Cu profesorii Politehnicii în lojă, cu primarul-coleg printre ei, cu tinere atrăgătoare, gazde amabile, octogenari și copii în tribună, cu studente străine (am zărit și un grup de asiatice printre noi, cei 5000!), spectacolul a mers mai departe. Și poate mai merge și-acum, chiar dacă nu la ultraînălțimea cuvenită, în aceste rânduri care se dedică de la sine minunaților suporteri timișoreni. Și adevăratei lor Poli.

P.S.: Anul acesta, Commando Viola Ultra Curva Sud, denumire inspirată de tifoseriile italiene, prima grupare a suporterilor timișoreni, împlinește 21 de ani de existență. În 2021, Poli își va sărbători centenarul, iar Timișoara ar putea fi Capitală Culturală a Europei. „Ar putea fi” ar însemna (încă) o suprapunere fericită. Până atunci, azi, e datoria de care trebuie să ne-achităm până-n septembrie. Și față de noi, și față de Peluza Noastră dintotdeauna.