La vremea când am vorbit despre Valea Almajului, ce petru locuitorii de acolo are valoare de adevărată „țară” așa cum orice zonă mai retrasă în munți cu o continuitate d etrăire și administrare cvasi autonomă se numeau țări în epocile demult apuse, am vorbit de unicitatea în unitate a localităților de acolo. Fiecare din cele 15 localități pare de sine stătătoare dar în a celași timp este strâns unită cu celelalte de pe firul de vale comună.

Mulți din locuitorii Banatului au auzit, măcar în treacăt, de Lăpușnicu Mare, fără să știe prea multe despre satul pierdut între dealuri încărcate de pruni și meri. Nu este una din așezările noi ale județului Caraș-Severin fiind atestată documentar din anul documentar 1540 chiar încă înaintea apariției otomanilor pe aceste meleaguri. Azi aici mai trăiesc în jur de 1600 față de un maximum de 1900 ce a fost consemnat doar cu câțiva ani în urmă la recesământul din 2002. Centrului de comună i se mai adaugă și satul Moceriș. Ambele sunt locuite de o majoritate românească ce este în jurul procentului de 95 la sută. Localitatea este udată de pârâul cu același nume, Lăpușnicu, ce este afluent al Nerei din apropiere.

Locurile nu au fost văduvite de mari personalități ce s-au ridicat de aici. Acum vom pomeni doar de Eftimie Murgu ce s-a ridicat pentru emanciparea concetățenii săi din apropiere de la Rudăria.
Un alt Eftimie dar de data aceasta din neamul Gherman a fost un aprig apărător al drepturilor clasei muncitoare dar fără a cădea în mrejele politicii de timp bolșevic ce a fost impus cu forța în România. A luptat cu vorba și scrirerile sale pentru proletariat dar cu armele moderate ale social democrației ce era un curent mult mai realist și adaptat nevoilor claselor făuritoare de bunuri materiale. Timp de mai bine de un secol socialiștii (de stirpe reală) au blocat excesele totalitariste ale comuniștilor fie ei de inspirație occidentală fie din cei ce ascultau de centrala de la Moscova.

Eftimie Gherman a văzut lumina zilei la 18 ianuarie 1894 în comuna Lăpuşnicu Mare din judeţul Caraş-Severin de atunci, parte a Imperiului bicefal ,Austro-Ungar, la vremea respectivă.

A fost primul din copii unei familii de condiție modestă, Gherman. Tatăl a fost pe rînd lucrător cu ziua pe diversele exploatări forestiere iar ulterior a muncit la minele de cărbune de la Anina. Despre mamă se știe că se ocupa cu gospodăria și creșterea celor cinci copii. Probabil că aveau și o mică gospodărie de subzistență ca toți țăranii ce munceau câmpul printre zilele de mers la mină. Din motive legate de situația financiară precară tânărul Eftimie nu poate merge decât la școala primară din satul natal. Dar inteligența naturală avea să-i scoată în evidență caracterul de autodidact ce înțelegea mult mai multe decât cele deprinse la clasele absolvite.

Tatăl său crede că ar fi bine să învețe o meserie pentru a se descurca în viață. Este trimis ca ucenic la un atelier de brutărie la Oravița la maistorul Anton Werler ce avea un negoț cu pâine. Era o vorbă ce a circulat pe timpuri despre această meserie printre bătrâni „…și dacă nu te îmbogățești măcar nu lucrezi afară în frig și nici de foame nu mori. Oricând se găsește un colț de pâine!”

Se mai spunea de asemenea că: „dacă faci un rebut și arzi prea tare o pâine nu o mai vinzi la clienți dar măcar poți să o mănânci”
In mediul acesta de târg multietnic și multicultural dar și de incipientă industrie a Oraviței a luat contact cu primi sindicaliști ce încercau o organizare a lucrătorilor. Probabil aici este cooptat prima dată în mișcarea de unificare a breslelor de calfe și lucrători. După doar doi ani de ucenicie, probabil cam prin anii 1909-1910, Gherman este hotărât să vadă lume mai largă. Muncește diverse meserii la Timișoara și apoi la Arad fiind tot mai adânc amestecat în mișcările sindicaliste va un tânăr foarte isteț și deschis la nou.

Adună ceva bani și pleacă în 1912 la Budapesta pentru a se alătura socialiştilor români din Ungaria. Capitala maghiară era pe atunci un puternic centru de activităţii socialiste româneşti din Imperiu. Aici erau adunate majoritatea marilor uzine din cele mai diferite domenii de la metalurgie, construcții de nave, locomotive, industrie textilă dar și chimică. Proletariatul de toate etniile începe să-și revendice drepturi și libertățile sub influența mișcărilor din vestul continentului sau chiar de peste ocean.

Tânărul Eftimie Gherman devine destul de rapid un eficient propadandist și militant sindical ce este văzut pe rând în diverse locuri de adunare a muncitorimii nemulțumite. Dar intră și în activitatea politică proletară.
La Budapesta i-a cunoscut pe toţi liderii social-democraţi români, însă cea mai mare influenţă asupra lui au avut-o doi socialişti refugiaţi din Vechiul Regat, Iosif Ciser şi Leonard Paukerow. Urmează în capitală cursuri de propagandist politic.

Timp de doi ani, până la declanşarea primei mari conflagrații mondiale, activitatea lui a decurs între Budapesta, Viena şi alte centre industriale muncitoreşti din provinciile româneşti ale Imperiului, activând ca propagandist al socialiştilor români la minele din Banat şi Valea Jiului. De asemenea, o mare înrâurire asupra lui a avut-o şi George Grigorovici, liderul socialiştilor bucovineni, aflat la Viena. Aici a urmat şcoala muncitorească din cadrul Asociaţiei Muncitorilor Români lărgindu-și foarte mult orizontul cultural și social. Așa cum singur mărturisește după ani în scrierile sale despre exil.

Ca tânăr apt combatant este mobilizat sub arme. Nici între camarazii de luptă nu uită de activitatea propagandistică. Toată activitatea sa de agitator sindical nu avea cum să scape de ochii vigilenți ai autorităților de atunci. A fost dibuit de superiori distribuind broşuri socialiste astfel că a fost judecat şi condamnat la moarte pentru activităţi naţionaliste (paradoxul socialiştilor români din provinciile Imperiului, prinşi între „lupta de clasă” şi imperativele naţionale). Toată activitatea sa de agitator sindical nu avea cum să scape de ochii vigilenți ai autorităților de atunci. În timpul războiului nu aveau nevoie și de răzmerițe sociale în marile exploatări miniere sau în uzinele ce erau subordonate efortului de pe front. ). Datorită faptului că era minor, pedeapsa i-a fost comutată în 20 de ani de muncă silnică. Cea mai mare parte a războiului a stat închis la Arad.

Eliberarea sa din închisoare este în sine o poveste demnă de acei ani nebuni atât de bine descriși de o seamă de scriitori celebri. Dacă ar fi să pomenim doar de Jaroslav Hašek, părintele nemuritoarelor întâmplări din viața bunului soldat Švejk, abia atunci tabloul este ceva mai complet. În octombrie 1918 totul se prăbușea pe front. Nu mai exista ierarhie, nu exista armată regulată. Toți aruncau armele și plecau pe la casele lor. Imperiul se năruia sub propia neputință. Toată Austro-Ungaria era cuprinsă de un având revoluționar haotic.

Gardienii pușcăriei au plecat, care încotro, lăsând cheile și proviziile pe mâna pușcăriașilor pentru a se autogospodări cum pot. Eftimie Gherman și toți camarazii săi au plecat nestingheriți de nimeni. Nu mai avea cine să-i păzească sau oprească.

Imediat după eliberarea din închisoare (sau evadare?), a revenit la Budapesta şi s-a reataşat Partidului Socialist, într-un context nou de această dată, în care problema muncitorească se îmbina cu cea naţională a românilor ce doreau definitiva rupere de Ungaria. În acel an, Gherman, a participat activ la evenimentele care au dus la Unirea Ardealului cu Regatul România ca reprezentant social-democrat al Banatului. Sau „exponent al Caraş-Severinului miniero-metalurgist”, cum se spune în credențial, este delegat la Adunarea de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918.

Se știe că la marele eveniment al Unirii au depus un efort considerabil socialiștii din acea perioadă. Contribuția lor nu prea este recunoscută pe de-a întregul acum din motive politice. Este consemnat în documente că membrii Noilor Gărzi Naționale (proveniți în majoritate din foști militari ai armatei austriece ori maghiare) au depus un jurământ pentru unirea cu România. La început au boicotat formularea „Regatul României”. Erau sătui de împărății și regi.

După oarecare liniștire a lucrurilor în România mărită în noile hotare Eftimie Gherman este din nou în rândul muncitorilor minieri. A făcut eforturi pentru organizarea Uniunii Muncitorilor Mineri din România, al cărei secretar general a fost din 1923 şi până în 1940.

Din această funcție a fost multă vreme în conducerea Confederaţiei Generale a Muncii, ca vice-preşedinte. A reușit și o grabnică afiliere a românilor la Internaţionala Muncitorilor Mineri a cărui fondator a fost în anul 1926 dar și membru în Comitetul de conducere.

Viața politică l-a atras de tânăr.
Aşa cum el însuşi scrie în memoriile sale, a intrat în contact cu ideile socialiste la Oraviţa, în vremea uceniciei ca brutar, prin lectura ziarului „Adevărul”, tribuna social-democraţilor români din Austro-Ungaria, dar şi prin frecventarea unui mic grup socialist din oraş. Vizitele făcute tatălui său la Anina în această perioadă, acolo unde a observat viaţa minerilor, i-au influenţat definitiv hotărârea de a se dedica sindicalismului minier.

După Unire revine la activităţile socialist-sindicale. Este omul de bază ce a militat pentru eliberarea sindicaliștilor tipografi de după greva din 1918. Susține situația acestora cu mai multe prilejuri la Congresul de la Paris.

A organizat, din partea minierilor, grevele de după război ce au ținut până la greva generală din anul 1920. Este din nou arestat, de data aceasta de către autoritățile române pentru apărarea drepturilor celor ce munceau sub pământ.

Devine deputat de Caraș-Severin în Parlamentul României Mari din parte social democraților pentru mai multe legislaturi între 1920 și până în 1939.

Odată cu instalarea „Statului Național Legionar”, Eftimie Gherman este obligat să facă un pas în spate din viața sindicală. Nu a fost arestat propriu zis în lagar ca alți fruntași de partide sau indezirabili dar i se stabilește un domiciliu forțat în stațiunea Poneas (ce ținea de patrimoniul minierilor) în anii 1940-41. A avut statutul de administrator al stațiunii până în anul 1944.

Partidul Socialist interbelic nu a fost lipsit de multe lupte interne. Erau mai multe aripi de diverse convingeri. Unii ar fi dorit o apropiere de mișcarea comunistă extremistă și o afiliere la Internaționala a III-a. Alții mai moderați și poate mai responsabili nu voiau o alăturare la comunismul ce era destul de rău văzut în perioada dintre războaie. Gherman este un adversar declarat la colaborării cu comuniștii și s-a opus aderării.

Se retrage din partid şi a participat la crearea Federaţiei Partidelor Socialiste din România, Partidul Social Democrat din 1927, fiind ales în Comitetul Executiv (1921-1936) şi devenind în acelaşi timp şi membru al primului grup parlamentar social-democrat. În plus, din 1936 a făcut parte şi din Comitetul Central al PSD.

Au urmat ani grei dar vajnicul sindicalist nu renunță la intransigența sa. Păstrează o linie națională și se depărtează de comuniști. Odată cu impunerea dictaturii lui Carol al II-lea se apropie de politica acestuia și semnează în decembrie adeziunea la noua formațiune unică ce avea să înglobeze o seamă de partide, anume Frontul Renaşterii Naţionale. Crede că astfel va putea avea pârghii mai puternice de a ajuta proletariatul minier dar și de a combate mai bine mișcarea legionară ce era văzută ca un dușman mai cu seamă după dispariția căpitanului Zelea Codreanu. Aste exclus de colegii săi din PSD.

Dar adevăratele avataruri ale sindicalistului bănățean încep odată cu instaurarea regimului Antonescu și apropierea celui de-al doilea război mondial.

Vom mai aloca spații despre viața de luptă a sindicalistului de la Lăpușnicu Mare și în alte episoade ale poveștilor din Banat.