E vremea porumbeilor ce mor — aș spune, nepedepsit, în orașul florilor. Al rozelor.
Și parcă orașul îmi răspunde: mor în parcări și mor și-n mine. În mine? Doar nu sunt canari să moară în mine, chiar dacă suntem în colivia canarului aici, la Timișoara, însă Anina e departe.
Și nu numai în parcări mor, maturii — l-aș completa. Ci și în fața scărilor de bloc, puii, cei abia lăsați pradă zborului ce va să fie sau nu va fi deloc. Viață.
Dacă primii mor striviți de mașini, de traiul de zi cu zi mai mult pedestru, de boli, ceilalți agonizează în căutarea înaltului. A primului și ultimului (măcar) înalt al cerului.
Dar porumbeii au o latură întunecată — mi-ar spune vecina ce spală geamuri, pervazuri, aparatul de aer condiționat. Una atât de întunecată, încât e albă, cel mai adesea. Și atotcuprinzătoare: găinațul. Cel pe care și eu îl curăț de pe geamuri, pervazuri, aparat de aer. Îl curăț și plâng viața atât de fragedă curmată fără milă de mama natură? De tata oraș?
Tata oraș alege. O alegere, niște alegeri.
Iar dacă nu mor în el porumbeii, ca rozele lui Macedonski în Macedonski, atunci îi ies pe gură. Și zboară. Și cresc. Și fac murdărie. Și nu sunt neapărat adevăr, ci și minciună, fiindcă pur și simplu sunt viață. Nu trăiesc numai cu grăunțe, ci și cu șaorma. Ba chiar ei înșiși sunt cu de toate.
Dar orașul a ales. Vremea porumbeilor ce îi ies pe gură a trecut. Sper că și vremea celor ce mor înaintea zborului, speranțe într-o coajă de ou.
Și să nu credeți cumva că văd numai porumbei albi. Tocmai am băut un pahar cu apă tonică. De ce-aș mai despica oul Kinder în patru?