Rău cu rău, dar mai rău fără rău! Construcţia şi funcţionarea deficitare ale Uniunii Europene sunt criticate din toate direcţiile, mai ales de către gânditorii liberi, independenţi, cinstiţi, neînrolaţi. Ar fi mai bine pentru ţările bătrânei Europe dacă UE s-ar destrăma şi statele-naţiune şi-ar recuceri deplin suveranitatea, independenţa, şi-ar reinventa armatele proprii şi ar face o politică externă, mai ales comercială, proprie? Exemplul în desfăşurare, pe viu, al Regatului Unit, care pare să fi intrat prin Brexit-ul său într-un haos politic fără ieşire, infirmă puternic toate ipotezele anti-UE. City-ul londonez, cotat până mai ieri între cele trei mari pieţe bursiere şi financiare ale lumii, alături de New York şi Hong Kong (e vorba despre China, de fapt), pare să decadă la nivelul unei pieţe financiare emergente. Şi asta tocmai pentru că emergenţii părăsesc masiv Londra pentru Frankfurt, Paris, Madrid sau Amsterdam.
După ce presa mainstream din principalele democraţii vestice s-a compromis grav prin campanii penibile şi odioase de propagandă, cum e campania anti-Trump din The New York Times, The Washington Post, de pe CNN, MSNBC, dar şi din Le Monde, The Guardian, ziare germane şi din multe alte forme de media din toată Europa, cititorii doritori de informaţii şi idei corecte s-au îndreptat natural spre altermedia. Internetul te ajută, cu atât mai mult cu cât site-urile altermedia, în cele mai multe cazuri, pot fi consultate gratuit, ceea ce nu e cazul cu majoritatea articolelor din site-urile marilor ziare tradiţionale. Care nu numai că te mint, dar te mai şi pun să plăteşti pentru prostiile şi infamiile răspândite. Dar, desigur, acolo eşti cu „lumea bună” a exploatatorilor şi a profitorilor, de la oligarhi până la oengişti. În ceea ce ne priveşte, citim şi cităm pe oricine, inclusiv articole ale autorilor ruşi, chinezi şi indieni, cu condiţia să fie contribuţii proaspete, originale, nemanipulatoare. Sau, în orice caz, nu manipulatoare pe cărările deja prea bătute. Pentru că oricine face teorii politice şi economice manipulează mai mult sau mai puţin. Fiecare are o opţiune, obiectivitatea absolută nu există.
Un autor prea puţin cunoscut, care nici nu se prezintă, Paul Leleu, de pildă, este foarte convingător printr-o analiză nuanţată care încearcă să explice că UE nu e doar „rea” şi că trebuie să reflectăm serios la existenţa ei, chiar dacă are toate defectele din lume. Autorul vorbeşte aici despre situaţia Franţei faţă de Germania şi de puterile anglo-saxone, dar multe din ideile lui sunt utile şi pentru noi: „Este puţin spus că Europa are o presă proastă în mediile patriotice, de stânga, ca şi de dreapta. Şi totuşi, fiind vorba de interesul superior al Franţei, n-ar fi rău să diversificăm reflecţia pe această temă. Antigermanismul actual nu trebuie să mascheze inamicul ereditar al continentului: Imperiul Anglo-American. Europa şi euro sunt făcute responsabile de toate relele. Desigur, demonstraţiile economiştilor sunt convingătoare. Totuşi, la urma urmei, Statele Unite, Regatul Unit sau Japonia nu sunt în Zona Euro, dar au parte de aceleaşi vicisitudini ca şi restul lumii occidentale. Ceea ce trebuie să ne ducă la o relativizare. Germania a devenit ţapul ispăşitor al tuturor relelor noastre. Din toate părţile auzi injurii la ordoliberalismul german, ca şi cum ar exista un bun liberalism anglo-american. La scara istoriei, nu trebuie uitat că Germania nu este decât un duşman relativ al Franţei. Inamicul ereditar şi structurant este Anglia (şi America). De-a lungul secolelor, «perfidul Albion…» n-a încetat să tragă sfori pentru ca puterile continentale să se omoare între ele, pentru ca apoi să tragă profit din conflicte pentru el însuşi. Începând din secolul al XIX-lea, Germania devine în Europa puterea economică rivală pentru bancherii anglo-americani (de unde şi crearea Antantei cordiale între Franţa şi Anglia în 1904). Eficacitatea industrială germană este capabilă să surclaseze dominaţia anglo-americană. Oarecum în felul în care China astăzi nelinişteşte atât de mult establishment-ul american. În 1918, Franţa a învins prima dată Germania, şi în 1945 Rusia (sovietică) a învins a doua oară Germania. Dar cine a profitat de fiecare dată? Imperiul Anglo-American!”.
Actuala organizare neterminată a UE se cere înlocuită fie de o Europă a naţiunilor, fie de o Europă federală. Sau, poate, de o combinaţie a celor două. Dar construcţia europeană va trebui terminată într-un fel sau altul. La fel cum Germania va fi obligată să-şi asume nu numai beneficiile, ci şi pierderile, ca în orice familie compusă din parteneri normali. Şi, foarte probabil, fără o Europă a apărării, SUA vor continua să domine Vechiul Continent al strămoşilor lor şi să tragă foloase prin NATO, ONU, prin FMI, Banca Mondială, prin alte bănci-mamut şi prin multinaţionale gen GAFA. Deşi „UE a fost concepută la început ca un mijloc de a supune continentul european, un versant civil al lui NATO. Dar, în acelaşi timp, anglo-americanii se temeau că nou-născutul le va scăpa din mână. Există o veritabilă partidă de poker mincinos în legătură cu UE între continentali şi anglo-americani”.
La nivelul de azi al construcţiei europene, România nu are niciun interes să fie în avangarda euroscepticilor şi cu atât mai puţin să gândească părăsirea UE. Iar faptul că are încă o monedă proprie şi încă nu este în Spaţiul Schengen ar putea fi folosite ca nişte avantaje majore. Cu condiţia, desigur, să avem nişte reprezentanţi capabili să le fructifice. Ceea ce, după cum ştim, nu ne este încă la îndemână. Probabil şi pentru că mulţi dintre cei care ar trebui să ne reprezinte pe noi la Bruxelles îi reprezintă, de fapt, pe alţii. Cum pare să fi fost până azi în cazul Monicăi Macovei şi cum se pregăteşte să o continue Laura Codruţa Kövesi (aleasă de ministrul Justiţiei Macovei la începutul băsismului devastator). Şi cum, fără îndoială, mai sunt şi mulţi alţii.
Dar, indiferent ce se va întâmpla cu UE, continentul european nu va dispărea de pe hartă. Mii de ani de civilizaţie nu se pot evapora de azi pe mâine.