Știam eu că va ieși soarele și pe strada mea! Și a ieșit, din stâlpii de iluminat, în 16 octombrie, la 30 de zile de la furtuna care a întors Timișoara pe dos. Încă o dovadă că suntem — mi-am zis în (i)luminata seară — un popor de Noe (… că e voie! că-l avem, în Caragiale, pe Goe! Ahoe!).
Dar de ce de Noe? Pentru că ctitorul Arcăi a trăit 950 de ani (ca să n-o mai lungesc cu interpretările, cu traducerile din sumeriană). Adică, vreu să spun: avem timp. Atâta cât să nu ne pese de speranța de viață din România. Speranța noastră e biblică, după cum lucrăm, după cum finalizăm ceea ce începem. Iar la scara unei vieți noelice, o lună e o zi. Și chiar așa e: furtuna s-a abătut asupra noastră duminică după-amiază, în 17 septembrie, iar lumina a revenit pe strada mea luni seară. Normal, nu?! Ba chiar admirabil pentru cei care s-au ocupat de asta. Că luni era 16 octombrie, ce mai contează!
Acum, că de ce nu suntem un popor de Matusalemi (Matusalem a trăit 969 de ani, record absolut), ca să ne fie și mai ușor, e la fel de simplu de răspuns. Fiindcă avem instinctul bărcii de salvare. Ca Meșterul Manole, până la un punct, chit că el l-avea pe-al aripilor. Dar balada e baladă, noi suntem noi. E-adevărat că aproape tot ce construim ziua — că tot am fixat că avem vieți de Noe — se dărâmă noaptea, dar, în locul jertfei, apelăm la adânca filosofie zugraviană: „de ce să fac să țină? să nu mai am de lucru?!”.
Și, până la urmă, nu de jertfiți ducem lipsă. Dimpotrivă, avem o inflație galopantă. Ei sunt de două mari categorii. Liberi, cei ce se autoproclamă pe unde, când pot, dând din coate în autobuzul demagogiei fără să țină seama de femei sau copii, și după gratii, „autenticii”, „victimele inocente” ale (re)creției lui Dumnezeu și ale e/involuției lui Darwin.
„Dar treaba lor: eu nu sunt nici jertfit liber, nici din, din fericire!, celălalt”, îmi ziceam cu ochii pofticioși la florile-soarelui electrificate, ce făceau trotuarul din nou. Vizibil, dar nu mai bun, parcă însă mai rău, mai peticit, mai trecut prin freza diamantată a vreunui căutător de trasee fericite pentru cabluri și conducte.
Când, brusc, m-a întrerupt piuitul unei notificări pe Facebook. Și-atunci, ca tot omul, am deschis pagina. În care, prin 1997, apăream la o lansare de carte. „După douăzeci de ani”, mi-am spus ca un Dumas strănepotul și nu mi-am putut lua ochii de la mine, cel din fotografie, până nu m-am aplecat, de dragul luminii, la oglinda retrovizoare a primei mașini ivite în cale. Așa, ca fetele.
Și-atunci am văzut, nici mai mult, nici mai puțin, decât Portretul lui Dorian Gray. Nu cartea lui Oscar Wilde, ci chiar portretul. (Pe ultrascurt: un pictor, Basile, face ultimele retușuri la portretul unui tânăr. Lord Henry îl vizitează și încearcă să-l descoase în legătură cu modelul. Pictorul ezită să-i spună cine e, neintenționând să expună vreodată lucrarea, capodopera lui, de fapt. Dar, până la urmă, artistului îi scapă identitatea modelului: Dorian Gray, care-și face și el apariția. Lordul începe să aibă o influență malignă asupra lui și-l târăște în cele mai josnice aventuri. În ciuda viciilor, Dorian Gray rămâne neschimbat, superb, tânăr și pur ca înfățișare. Tabloul, pe care Basil îl ascunde în pod, poartă însă toate urmele degradării omului pe care-l reprezintă. Zi după zi portretul devine tot mai hidos. Sfârșitul îl păstrez pentru altădată.)
Asta vedeam în oglinda mașinii: portretul. Eu, originalul, adică fotografia din 1997, de pe Facebook. Schimbul fusese făcut. Originalul era poza de pe Facebook: eu, tânăr. Portretul devenise oglinda.
Și cum să nu-l înțeleg, o dată în plus, pe Constantin Noica?! În 1964, ieșind din închisoare după șase ani de pușcărie comunistă, a fost plimbat prin București, împreună cu alți deținuți, să vadă mărețele realizări ale socialismului. La Sala Palatului au fost întrebați ce părere au despre ce au văzut. Constantin Noica a spus: „E frumos ce-ați făcut, dar pe mine m-ați urâțit”. (Și a continuat, în spiritul cartezian al epocii: „Nu mai am niciun dinte”.)
Sigur, nu vreau să compar urâțirea mea cu a marelui gânditor. Ar fi complet deplasat. Aiuritor, chiar. La mine, Lord Henry a fost, e statul român liber — și subliniez: liber —din ultimii 20 de ani, care m-a urâțit amprentându-mi retina cu urâțenia lui. (O urâțenie oricum mai frumoasă decât a statului stalinist.) La Constantin Noica nu a existat un Lord Henry. Ci doar comunismul statului român, cel în care, prin ultimii ani de liceu, aproape că-mi venea să urlu de fericire, odată cu copii din jurul blocurilor, de câte ori „se dădea lumină”.
P.S.: Distincția dintre stat și țară o consider, aici, de la sine înțeleasă, chiar dacă definirea statului presupune, și azi, eforturi considerabile, de cele mai multe ori încununate de un succes relativ.