Acum câțiva ani, președintele Franței, Emmanuel Macron, făcea mare vâlvă în lumea diplomatică anunțând ceremonial faptul că NATO s-ar fi aflat în „moarte clinică”. Auzind, pesemne, ecouri din discursurile generalului Charles de Gaulle, spera să preia, din mers, inițiativa și conducerea renașterii alianței după noi principii, doar de el știute. Dar NATO n-a murit, este și azi cât se poate de vie, poate nu atât de activă precum și-ar dori liderul de la Elysee. Anul trecut, după o vizită de lucru în China, același Emmanuel Macron re-lansa proiectul autonomiei strategice a Europei. În traducere, nevoia urgentă a unei politici militare autonome a bătrânului continent față de aliatul său american. Între timp a înțeles că „Europa are acum «noroc» prin faptul că administrația Biden e angajată în susținerea Ucrainei”, după cum tocmai a declarat recent, în discursul său din aula Universității Sorbona. Desigur, îngrijorări există pretutindeni referitoare la posibila întoarcere a lui Donald Trump, dar de aici până la autonomie este cale extrem de lungă. În același discurs Macron sublinia faptul că în timp ce „Rusia este o amenințare existențială la adresa Europei, aceasta din urmă nu este suficient de înarmată pentru a se apăra în cazul unei confruntări cu o putere de tipul Rusiei, care nu are nici inhibiții, nici limite”. Așadar, e la mintea oricărui simplu cetățean să întrebe nedumerit: ce fel de autonomie poți coagula de vreme ce nu ești capabil să te aperi singur? De bine, de rău, apartenența la NATO a fost și este, deocamdată, o umbrelă de protecție și o formă de descurajare. Sigur că Rusia amenință că va invada Polonia și Lituania, compară capacitatea sa de a re-ocupa Țările Baltice cu capacitatea NATO de a răspunde eficient. Dar să nu uităm că, în logica războiului — surd, hibrid, nici înghețat, nici fierbinte —, retorica are un rol de prim rang. În același timp, să privim spre viteza de reacție și de solidarizare a țărilor NATO europene. Suntem în al treilea an de război în Ucraina și nu vedem încă vreo inițiativă coerentă pur europeană, nici fapte purtând o singură semnătură colectivă. Da, există numeroase intervenții „private”, ale unor țări. Dar de aici până la reacția comună, asumată și susținută coerent, e cale extrem de lungă. Pe această „solidaritate” ar trebui întemeiată autonomia strategică, o cale pretins alternativă la a fi „cățelul din poala Statelor Unite”, așa cum afirma Emmanuel Macron la Sorbona? Cui i-ar profita o asemenea alternativă? Și, mai ales, care e legătura dintre vizita de anul trecut, la Beijing, și subita amintire a autonomiei strategice? Scuze pentru coșmarul care bântuie memoria colectivă românească, dar parcă mai cunoaștem un lider politic care a plecat din București cu anumite idei și a revenit din China cu altele… Unii dintre noi mai au capacitatea să-și amintească și consecințele. Ei bine, pentru că nimic nu e întâmplător în lumea macro-politică, acest discurs rostit la Sorbona în 25 aprilie avea drept scop mobilizarea europenilor în salvarea propriei civilizații împotriva agresiunii rusești și, respectiv, a naționalismului din fiecare țară. Practic, la ora la care scriem acest text, președintele Xi Jinping se află la Paris și tocmai discută cu Emmanuel Macron și cu dna Ursula von der Leyen. În timp ce China este criticată pentru practicile economice anti-concurențiale, este rugată să intervină pentru oprirea războiului din Ucraina. Să credem că „moneda” cu care cei doi lideri încearcă să-l înduplece pe Xi a fost tocmai recenta declarație de la Sorbona în confirmitate cu care Macron postula: „Europa este muribundă!” („Our Europe today is mortal!”)? Aici, trebuie adăugat de îndată un „detaliu” nu tocmai democratic, nicidecum inedit. Aflăm despre declarațiile președintelui Macron din presă — Le Monde, Le Figaro, Associated Press —, dar textul propriu-zis nu e de găsit pentru jurnaliștii obișnuiți. De regulă, așa se întâmplă și ne amintim că anul trecut, după ce presa franceză a citat mai mult decât și-ar fi dorit consilierii lui Macron, li s-a cerut să șteargă articolele de pe site. Așadar, ne bazăm pe cele (încă) existente în presa franceză. Cu simplu titlu de comparație, discursul președintelui Biden despre Starea națiunii a fost de găsit pe internet; analizele lui Orban Viktor se află, toate, pe site-ul guvernului. Intervențiile Ursulei von der Leyen le găsim fără a avea nevoie de acreditări speciale.

Așadar, cu doar câteva zile înaintea sosirii președintelui Xi Jinping la Paris, Macron declara că Europa e muribundă și, în același timp, nu dorește să fie doar cățelușul SUA. Nimic nou la Paris, întrebarea e dacă (desigur, nu) liderii țărilor europene au încuviințat o asemenea apreciere sau (mai mult ca sigur) a fost întemeiată numai pe opiniile președintelui francez. Este foarte adevărat că cel puțin majoritatea argumentelor sale sunt sustenabile, dar, în același timp, rigoarea diplomatică nu legitimează un asemenea joc, practic de predare a unui întreg continent în agenda Beijing-ului. Una e discuția din Consiliul European, dintre șefii de stat sau de guvern din țările UE, alta e declarația făcută în mediul universitar — aparent apolitic —, cu țintă către consilierii chinezi. Părerea noastră.

Europa va muri

Domnul „doctor” Macron a avertizat în sus-numitul discurs că Europa va muri dacă nu va reuși să-și construiască o apărare solidă, cu precădere în contextul războiului din Ucraina și, respectiv, dacă nu va adopta reforme economice și comerciale majore, care să-i permită să concureze cu China și Statele Unite. La o primă lectură, diagnosticul e bun de aplauze. Dar atât.

În ceea ce privește apărarea, narațiunea pe care o propune Emmanuel Macron e fracturată. Reia, de câte ori poate, nevoia ca Franța să trimită trupe în Ucraina, fără ca aceasta să implice NATO sau să reclame cooperarea altor puteri de pe continent. Comparația cu intervențiile militare franceze din Africa e grăitoare. Ne amintim, desigur, memorandumul de la Budapesta, din 1984, care promitea garanții de securitate Ucrainei. A fost semnat de Rusia, SUA și Marea Britanie, având atașate două documente separate, confirmând pozițiile Franței și Chinei (șoc!), dar în tonalități mai moderate. Așadar, acum Macron încearcă să recupereze terenul pierdut? Îl întrebăm pe președintele Macron cum de i-a venit ideea tocmai acum? Războiul a început cel puțin în urmă cu doi ani și jumătate, dacă luăm teoria prescurtată. Pe fond, a început acum mai bine de zece ani, după anexarea Crimeii. Ce măsuri eficiente (!!!) au fost luate în toți acești ani spre a proteja și garanta (!) securitatea și suveranitatea Ucrainei? Dacă NATO e în moarte celebrală, unde a fost Europa în tot acest timp și, mai ales, unde au fost puterile garante? Corelativ, fie NATO unde o fi, ce încredere pot avea țările europene în autonomia strategică inexistentă în zece ani de conflict la frontierele Europei?

În strânsă legătură cu cele de mai sus, se impune și o chestionare mai dureroasă. În discursul de la Sorbona, Macron critica Londra pentru promovarea unei legislații menite să transfere imigranții ilegali în anumite țări din Africa. A numit această legislație „trădare a valorilor nostre care, în cele din urmă, conduce la dependența noastră de alte țări”. Adăugăm doar că și Georgia Meloni a semnat convenții cu state nord africane, purtând cam același conținut. Dar nu se face vorbire despre Italia, cum nu se spune nimic despre recentele acorduri cu Albania prin care ar urma să se realizeze „deportarea” imigranților nedoriți. Așadar, Londra trădează. Cum ar fi de catalogat insistența de a trimite doar trupe franceze în Ucraina în contextul doritei autonomii strategice europene? Asistăm oare la o nouă formă de politică a „scaunului gol”, așa cum e cunoscută perioada în care Charles de Gaulle nu mai participa la întrunirile NATO? Ce mai înseamnă solidaritatea și, mai ales, de ce nu este aceasta activă? Oare nu ar fi mai normală concentrarea pe capacitatea NATO de descurajare (nucleară, de pildă), pe diplomația NATO, pe toate pârghiile de intervenție? Este adevărat că perspectiva întoarcerii lui Donald Trump nu e deloc încurajatoare, dar nu ar fi mai normal să discutăm cum ar putea Europa să-i contracareze acestuia posibilitatea de a face rău, așa cum se tot laudă? Și dacă blufează — știm clar că în acest mod și-a condus Trump afacerile întreaga viață. Și dacă joacă multiplu, fiind în campanie electorală? Și dacă Europa ar descoperi — între timp — solidaritatea politică pe care să-și întemeieze o poziție coerentă în cadrul NATO-Trump?

Ceea ce putem remarca din frânturile de discurs oferite de presa franceză este absența unui element mai mult decât esențial: voința politică. De acord, Europa e muribundă. Care Europă, monșer? Europa „murea” și în anii ’60 în teoriile lui Edgar Morin. Murea și la începutul anilor ’90, când toți liderii erau oripilați de perspectiva ca Helmut Kohl să reușească unificarea Germaniei și să aducă Berlinul înapoi în Europa. A mai murit și prin criza finaciară din 2008 și de cine mai știe câte ori. Doar că încă respiră. Nu e mai firesc să vedem ce organe sunt încă vii și să-i spunem lui Xi Jinping că Europa tocmai se reînnoiește pornind de la ceea ce a ținut-o în viață în toți acești ani?

Grea întrebare. După spusele aceluiași Emmanuel Macron, „cu referire la practicile comerciale ale Chinei și SUA, «cele două puteri mondiale au decis să nu respecte regulile comerțului internațional», prin măsuri protecționiste și subvenții, în timp ce industria Europei rămâne deschisă (către alții, n.n.) și blocată în supra-reglementare”. Diagnostic, foarte posibil, corect, suspectă fiind alăturarea celor două puteri economice. Dar ceea ce ne interesează sună extrem de fals în urechile muzicale de pe continent: „Haideți să facem la fel, suntem în competiție”, avertiza Macron. Nu e nevoie de multă cultură politică spre a auzi ceea ce transmitea el transportatorilor francezi, pieței interne din Franța: măsuri protecționiste (mantra franceză încă de la crearea Comunităților Europene), evitarea legislației europene (iată, recomandată de la Sorbona, dar criticată pentru practicile de pe malurile Dunării). Este firesc și chiar salutar să înțelegem că UE suferă de supra-reglementare. O știe orice om cu bun-simț. Dar, în același timp, incitarea la încălcarea acestor norme încurajează Budapesta și Bratislava — pe care tocmai trebuia să le certăm, n’est pas? —, precum și China. În ultimele luni, Comisia Europeană a „îndrăznit” să pornească investigații împotriva practicilor anticoncurențiale ale firmelor chinezești în statele europene. Exemplele includ (cf. Matej Šimalčík, Visegrad Insight): subvențiile pentru panourile solare, turbinele eoliene, vehiculele electrice, echipamentele de supraveghere produse de Nuctech, încălcarea regulamentelor privitoare la achizitiile publice ale dispozitivelor medicale, precum și deschiderea procedurilor împotriva Tik-Tok. Nu e mai simplu să inciți la încălcarea acelorași norme de către europeni spre a face pace cu Xi Jinping? Poate că Emmanuel Macron crede că în acest fel descoperă el medicamentul magic care va scoate Europa din comă? Cu un asemenea tratament, vrea el să ne convingă, nu mai trădăm valorile și principiile tradiționale ale culturii europene?

Nu în ultimul rând, Europa e bolnavă, spunea Macron, pentru că se înmulțesc regimurile autoritare pe continent. Să traducem. E rău că nu are dialog cu Viktor Orban, dar e bine să încălcăm, cu toții, regulile de noi create. Marine Le Pen, care îl domină în Adunarea Națională, e un „agent Brexit deghizat” (hidden Brexiters), care va lua „Europa ostatecă”, dar a-i prezenta președintelui Xi slăbiciunile Europei și, amintim, a porni la război cu mâinile goale de orice solidaritate „din spate” este recomandabil. Complicată filosofie.

Europa se află, fără îndoială, într-un moment dificil. Alegerile europarlamentare și cele americane ar putea aduce soluții sau, spun pesimiștii, vor destabiliza întregul carusel. Dar ceea ce nu este clar pentru politicienii europeni, cu Macron în frunte este că remediile nu vin din metafore și simbolistică politică, ci din abordări raționale, prudente, coordonate. Francezilor le-a plăcut întotdeauna literatura și farmecul vieții, dar China, Rusia și Statele Unite (în această ordine!) au avut cu totul alte gusturi și surse de inspirație. Și nu vom resuscita Europa cu declamații sorbonarde pentru uz chinezesc! Un peu de raison est-il possible, monșer?