S-au încheiat cele două sesiuni de vară organizate la Facultatea de Drept a Universității de Vest din Timișoara. Din puzderia de examene, unul — la partea generală a dreptului administrativ — a fost susținut de studenții de anul I (și de restanțierii din anul al II-lea) cu autorul acestor rânduri. Mă așteptam să le fie greu. Accept că sunt un dascăl sever, ale cărui pretenții par unora ca fiind prea mari pentru vremurile pe care le trăim. Pot fi de acord și cu faptul că studenții actualului an I sunt aceia care au urmat vreo doi ani de liceu în on-line, respectiv într-un regim de organizare a educației preuniversitare pe care am fi tentați să-l asimilăm categoriei „la fără frecvență”. Numai că nimic din toate acestea nu scuză prestația celor mai mulți dintre studenții mei la examenul susținut cu mine. Situația este de-a dreptul îngrijorătoare. Pe parcursul a câteva zile de examen oral, am realizat că studentul actual este marcat de mai multe neajunsuri: (i) nu are exercițiul lecturii, ceea ce, pentru un absolvent de liceu, într-o lume normală, este sau ar trebui să fie de neconceput; (ii) nu știe să învețe, închipuindu-și că memorarea sau, altfel spus, toceala imbecilizantă conduce la învățare; (iii) nu are capacitatea de a cuprinde specificitatea unei discipline, de a-i interioriza conținutul și de a fi în măsură să o privească în forma unui ansamblu sistemic de categorii, principii și legități, care o deosebesc de oricare altă disciplină din aceeași gamă științifică (de pildă, din cea a Dreptului).

Incapacitatea unui număr covârșitor de studenți de a-și promova examenele își are originile în școala primară, în cea generală și, mai ales, în cea liceală. Practic, astăzi, sistemul preuniversitar nu mai cultivă nici competiția, nici competitivitatea și nici meritul autentic. Ierarhiile lipsesc, notele mari — chiar maximale — abundă la un nivel nemaiîntâlnit nicicând în istoria educațională a acestei țări și niciunde în această lume, în timp ce gradul de cunoaștere este unul din ce în ce mai modest. Studentul român — mai ales cel care s-a înscris la o facultate umanistă (așa cum este și Dreptul) — nu înțelege că textele pe care le citește (dacă le citește!) trebuie înțelese înainte de a fi reținute și că amplitudinea capacității de înțelegere a unui text depinde, în primul rând, de bogăția lexicală pe care elevul (înainte de a veni la universitate) ar fi trebuit să o dobândească, prin lectură și raționament exersat. Din păcate, lectura a fost pur și simplu alungată din școala românească. Poezie nu se mai citește, iar de învățat niște versuri nici nu poate fi vorba. La rândul lor, matematicile (împreună cu verișoarele ei, fizica și chimia) au fost pur și simplu reduse la un nivel care l-ar rușina pe elevul de clasa a VIII-a din anii ’80 ai secolului trecut. În aceste condiții, nu ar trebui să mai mire pe nimeni faptul că mințile celor mai mulți dintre studenții zilelor noastre sunt pur și simplu incapabile să înțeleagă, să coreleze, să integreze și să explice noțiunile sau categoriile abstracte, cu care operează cele mai multe dintre științe și, implicit, dintre disciplinele universitare. Principiile Dreptului, excepțiile de la aceste principii, raționamentele juridice mai mult sau mai puțin complexe, procedurile aferente exprimării competențelor autorităților publice ori valorificării libertăților fundamentale, drepturilor subiective ori intereselor legitime ale particularilor nu pot fi nici înțelese și, prin urmare, nici învățate de niște oameni pe care liceul pur și simplu nu i-a pregătit pentru așa ceva. Pe scurt și în alte cuvinte, studenții actuali sunt pur și simplu alienați tocmai de școala care ar trebui să le pună în mână pașaportul necesar trecerii frontierei dintre liceu și universitate. Îmbuibați cu note mari, care sunt departe de a le măsura, într-o manieră realistă, nivelul de pregătire școlară, foștii elevi și actualii studenți sunt pur și simplu înstrăinați de învățătură. O întreagă ideologie minimalist-negaționistă le este servită ca scuză pentru a nu li se mai cere niciun efort serios de acumulare. Latina și greaca au dispărut până și din secțiile de științe socio-umane ale liceelor noastre, literatura română, istoria și filosofia sunt pur și simplu desconsiderate și, prin urmare, ostracizate, iar matematica, fizica și chimia sunt reduse astăzi la un nivel atât de scăzut încât nu mai solicită în niciun fel concentrarea elevului. La rândul lor, limbile străine care se mai învață prin școală sunt, în mod precumpănitor, engleza și, pe alocuri, germana, în timp ce franceza, spaniola, rusa sau chineza — deși acoperă mai bine de trei pătrimi din suprafața Globului — sunt fie inexistente, fie marginal plasate în planurile de învățământ ale liceelor noastre.

Cum am putea reveni la o stare de normalitate în învățământul românesc? Noile Legi cu nr. 198 și 199/2023 nu au făcut altceva decât să schilodească și mai mult sistemul de educație unitar reglementat prin trecuta Lege cu nr. 1/2011. Proaspetele legi ale educației — atât de dragi Președintelui K.W. Iohannis — nu aduc nici măcar speranța unor profunde și atât de necesare schimbări. Aceste noi acte normative nu au fost confecționate spre a produce o societate de instruiți, ci una care va continua să aprovizioneze cu lucrători agricoli plantațiile germane de sparanghel, pe care am impresia că același Președinte K.W. Iohannis le iubește chiar mai mult decât ține la educația vlăstarelor acestui popor. E nevoie de o uriașă voință politică pentru a schimba starea catastrofală a învățământului românesc și — deloc paradoxal — de o asumare autoritară a unui vast și clar program politic de reformă a educației naționale. Cu riscul de a-i enerva pe unii dintre colegii mei, pentru mine a devenit destul de clar că o educație/instrucție școlară și universitară serioasă nu are și nici nu ar trebui să aibă nimic de-a face cu democrația. Nu cunosc vreun sistem realmente performant de educație în care regulile să fie stabilite și impuse de elevi sau de studenți ori de părinții acestora și în care decizia să nu poată fi luată decât în urma unei largi consultări populare. Uitați-vă măcar pentru o clipă, cu onestitate și detașați de prejudecățile de care sunteți, eventual, măcinați, la modelul chinez, la cel indian, la cel sud-coreean sau la cel japonez. În interiorul acestor modele, performanța nu are nicio legătură cu democrația, nici măcar în Coreea de Sud sau în Japonia, țări în care se admite că funcționează democrații politice efective. Dacă nu vom înțelege și nu vom accepta acest lucru, atunci nu mai e nimic de făcut. Decât să așteptăm ca cei care astăzi ne sunt elevi sau studenți să ajungă în postura de a ne asigura plata pensiilor, iar ei — plini de candoarea idiotului — să ne roage ca, din rațiuni ce țin de salvarea planetei, să fim atât de buni și să acceptăm eutanasierea.