Parafrazăm, aici, titlul unui jurnal celebru, „De 2000 de ani”. Acolo, Josep Hechter, cunoscut public drept Mihail Sebastian, se confrunta cu o soartă plină de încercări și pericole dintr-o societate în plină radicalizare împotriva grupului etnic din care el provenea. Nu știm cât era o problemă etnică sau una confesională ori psihologică și istorică și, pentru discuția de față, nici cu contează foarte mult. Important e că el, Hechter, avea de trecut obstacole zilnice în relațiile cu ceilalți, cauzate de segregarea pe grupuri și clase. Mutatis mutandis, spiritul Timișoarei, care a coagulat, acum 33 de ani, textul Proclamației de la Timișoara, are ceva din tragedia care îl înghițise pe Hechter. Un spirit liber care luptase pentru a aduce libertate tuturor avea să fie, în scurtă vreme, înconjurat de crocodilii sociali și forțat să se strecoare printre stereotipurile, blocajele, neputințele, lașitățile și auto-limitările lor. După 33 de ani, aproape toate punctele Proclamației au rămas actuale și chiar imperative. În finalul prefeței semnate, atunci, de profesorul Nae Ionescu, Hechter află că „trebuie să sufere” pentru că este Hechter. Într-o îndurerată traducere liberă, spiritul Timișoarei are de suferit și de sperat în continuare pentru că e din Timișoara și geopolitica nu poate fi alterată de valorile în care credem. Proclamația de la Timișoara este de actualitate pentru că trebuie să fie astfel și, în același timp, deranjează prea mult spre a fi pusă în practică? După 33 de ani constatăm, tot mai puțini care ne amintim ziua de 11 martie 1990, că prea puține lucruri de fond s-au schimbat pentru a face, în final, Proclamația aceasta o simplă filă de istorie!

Context

A fost odată o revoltă la Timișoara. Se întâmpla în decembrie 1989, cu întârziere față de țările din jurul nostru, cu suferință, cu sânge. Tinerii de azi răspund aproape mecanic cum că ar fi fost un strigăt de disperare pentru că poporul (!!! ) nu avea mâncare și căldură. „Timișoara nu a făcut revoluție pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă” — se arată în art. 9 al Proclamației. Dar tinerii despre care vorbeam nu citesc Proclamația. În schimb, te privesc mirați și realmente nu pricep celelalte argumente pe care tu, fost martor sau participant, le aduci spre a arăta că tema era (și este) mult mai profundă, mai complexă, mai de perspectivă. Că mâncarea, cafeaua și căldura pot fi substituite cu pâine cu magiun, nechezol și un pulover suplimentar, că milioane de oameni au supraviețuit închisorilor comuniste (cu sau fără gratii!) chiar cu porții infime de mâncare, dar că toți, absolut toți, aveau înțelegerea importanței libertății, a imposibilității de a trăi decent fără a gândi, a comunica, a exista ca subiect, nu doar ca obiect, al unui regim politic. Pentru generațiile mai tinere, poate chiar născute după 2000, cedarea în fața spiritului de turmă, a vreunui lider mai vorbăreț sau a manipulărilor de doi bani de prin presa comercială este ceva firesc, acceptat fără problematizări. Însăși ideea de demnitate, de decență și existență ca subiect pare, deseori, greu de tradus. E simplu să plângă după mâncare (și aceasta simplificată și trecută prin mașinăriile producției de masă), e simplu să caute pe Google relatări despre „Revoluția română”, dar de aici până în 16–19 decembrie 1989 e o viață de om. Pentru ei devine obligatoriu să spunem câteva cuvinte, pentru șansa noastră de a nu apuca să vedem idealurile acelor ani relativizate din ignoranță și superficialitate, pentru pariul de a mai apuca să trăim în maniera în care atunci înțelegeam pluralismul, comunicarea, libertatea.

Nu vom umple pagina nici cu lozinci, nici cu aprecieri atent ticluite spre a face impresie. Vom merge direct la un text citat de prea multe ori, huiduit chiar și de către aceste generații noi doar pentru că așa vorbește tata la picnic, un text pe care „Revoluția română” nu l-a adoptat ca program al schimbării nici atunci, nici în cei 33 de ani. După 33 de ani, Timișoara are acest manifest asumat și anunțat cu voce tare, în timp ce „Revoluția” nu a venit nici cu unul alternativ, nici cu inovații decât în sensul contrar evenimentelor. Și, după 33 de ani, Timișoara (cât a mai rămas din ea în țară și, mai ales, în viață socială după amestecul cu atâția veniți pe aici, cu voie, cu învoire sau… doar cu trenul). Josef Hechter e mult mai singur azi decât în 1989 și are, în caz de furtună, șansa exilului. Revoluția nu îl dorește căci ochii lui nu stau pe buletinul cuiva sau în buzunarele unora, ci pe manifestele și libertățile vecinilor din fostul lagăr comunist. Proclamația aceasta avea atunci rostul de a explica motivele revoltei, orizontul de așteptări, setul de valori în care credeau cei ce ieșiseră în stradă. Numai că limbajul libertății e greu de descifrat de către cei mulți, care caută doar fotoliul din dosul sobei pentru a putea absorbi în deplin confort proclamațiile media ale celor ajunși, cum știu doar ei, în poziții de putere politică, economică sau chiar mediatică. Față de ei, față de acești „campioni” ai epocii post-decembriste, spiritul Proclamației de la Timisoara reprezintă iluziile unor „veleitari”, cum i-a numit, cinic, tov. Ion Iliescu în ianuarie 1990.

Text

Proclamația se deschide cu un avertisment tranșant, prea ușor și prea adesea trecut cu vederea: „Revoluția de la Timișoara a fost, încă din primele ei ore, nu doar anticeaușistă, ci și, categoric, anticomunistă” (art. 1). Acest lucru nu se explică tinerilor, tocmai pentru a face din ei personaje obediente într-un joc despre care ei cred că se numește democrație, dar care păstrează, dincolo de perdeaua de fum, atitudini, replici, ură, nevoia de umilire și de subjugare din „Epoca de Aur”. Ceea ce azi ne este prezentat drept relație socială firească decade prea adesea în dansul macabru al remanențelor unor episoade și scenarii pe care le-am crezut depășite. Ceaușescu nu a fost singurul vinovat și nu ar fi putut, de unul singur, să ducă țara atât de jos moral, economic, cultural! Niciun muritor nu are asemenea puteri! Este, însă, nevoie de complicitate, de căderea în compromis, în delațiune și slugărnicie nici măcar pentru 30 de arginți, ci, deseori, pentru iluzia celor 30 de arginți.

Însănătoșirea morală a societății era și este punctul obligatoriu de atins. Traversarea arhipelagului comunist a izbutit să definească linia roșie care desparte normalitatea de mizerie; nu perfecțiunea, ci omul social față de robotul anti-uman și anti-social! Cei ce au ieșit în 1990 cu chip nou puteau fi distinși cu ușurință de cei care declamau lozinci cu draperia trasă (ochelari de soare) să nu li se vadă vulgaritatea și toxicitatea din vene. A-l înlocui doar pe x cu y nu simplifică nimic, așa cum putem vedea din acești 33 de ani! Se impunea asanarea morală a întregii societăți, cu precădere a clasei politice și, mai cu seamă, a elitei culturale care avea acum ocazia să schimbe văicărelile cu fapte, iar literatura de sertar, cu texte viguroase. Să ne întrebăm câți au reușit? Unde sunt Michnikii și Ahmatovele noastre? De ce și azi nemulțumirile noastre se lovesc de fețele unora pentru care schimbarea echivalează cu suicidul, iar libertatea e doar umbrela pentru cocktailuri la malul mării? De ce agresiunea, stridența, bucuria de a face rău sunt încă atât de prețuite și blochează fie și discuția despre dialog și deschidere? Înainte să dați cu pietre în mesager, să recitim finalul primului articol: „idealul Revoluției noastre a fost și a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democrației și civilizației europene”. În afara concediilor cu mofturi și poze pentru mediile sociale, câți sunt azi pregătiți să spună care sunt valorile civilizației europene și cum se reflectă ele în comportamentul lor zilnic? O simplă „coborâre” în stradă spre a vorbi cu oamenii așa cum ni-i prezintă hazardul unei plimbări va scoate la iveală și suficiența, și ignoranța, și nepăsarea. Articolul prim al Proclamației încă este împlinit doar formal, declarativ și prea puțin în fondul mesajului său.

Urmează trei articole care atrag atenția asupra unui aspect extrem de grav. La mișcările din Timișoara au participat oameni, nu categorii sociale, nici etnice, nici generaționale. A fost o mișcare socială, nu una restrânsă la un anume grup bine delimitat. Timișoara a devenit un oraș liber pentru că nu a funcționat separarea pe categorii. Pentru că micile narcisisme personale sau de castă au fost lăsate acasă în căutarea unei libertăți fără rest, fără condiții, fără amânări. Este amintită lupta de clasă care, în 1917, respectiv în 1944 a separat spre a domina. Iar o societate încă bolnavă din punct de vedere moral este una care cade prea ușor pradă celor ce se pricep și se bucură să o dividă, să o provoace, să o mobilizeze împotriva sieși. Oamenii întregi în identitatea lor privată rezistă. Avem atâtea exemple. Cei incompleți, cei vulnerabili pentru că nu au evoluat civilizațional sunt unelte, devin manechine deghizate în tot ceea ce servește altora. A nu pricepe nici azi caracterul anticomunist, antitotalitar al Proclamației de la Timișoara și, în sprijinul ei, al revoltei de la Timișoara te extrage din drumul firesc al democratizării mentale și te aruncă înapoi în mașina de tocat destine. Faptul că și azi, dincolo de atâtea surse de informare și dialog, aceste mașini depășesc „planul cincinal” ridică și mai mult valoarea de manifest a Proclamației.

Urmează două articole născute drept consecințe ale celor de mai sus: pluralismul partidelor și nevoia alegerilor libere, respectiv persistența prejudecăților și a educației de tip comunist, cu istoria ei cu tot. Pentru a accepta un tratament trebuie să înțelegi că ai o boală. Pentru a putea sesiza metabolismul pluralismului partidist trebuie să aderi la ideea de pluralism: etnic, confesional, cultural. Pluralismul nu înseamnă înlocuirea ideilor fostului lider cu ale tale, ci crearea condițiilor ca acestea să coexiste, să dialogheze și, în cel mai bun caz, să se completeze. Pluralismul înseamnă, înainte de toate, acceptarea celuilalt ca subiect, dotat cu personalitate, demnitate și drept la opinie. Când regăsești în bagaje ura și suspiciunea și sancțiunea, anulezi din nou primul articol și, odată cu el, sacrificiul din decembrie 1989. De pe această poziție, istoria, precum și arta sau ordinea juridică nu mai pot susține tranziția, ci legitimează trecutul, retardul, susțin neputința. Pentru că ordinea morală este subminată de frustrare, de teama de a-ți proba incompetența, de puținătatea ta umană. Iar acesta e punctul de cotitură din text. Pentru mulți, pentru prea mulți, aici se încheie Proclamația și urmează dovezile că la Timișoara străinii și „forțele dușmănoase” și cei cumpărați au dorit răul țării. Pentru cei cu ochii deschiși, articolele din partea a doua vin în consecuție firească a depășirii etapei formatoare din prima parte: identificarea și respingerea nomenclaturii aservite, condamnarea lașității și slugărniciei (art. 7); celebrul punct 8, care ar fi trebuit să țină acești politruci departe de listele electorale pentru trei legislaturi consecutive, permitându-le și permitându-ne să le clarificăm ideologic și intențional, punct 8 care a fost de departe cel mai invocat, cel mai fierbinte și repede încălcat de pactul mioritic al puterilor (acceptarea lui Ion Iliescu pentru acceptarea candidaților veniți din exil); reforma sistemului de sănătate și ridicarea la „un nivel minim de civilizație”; valorizarea inițiativei particulare, și nu bălăcărirea ei marxistă, ca formă de „exploatare”, bălăcărire transformată în piedici economico-legislative și, ulterior, în practici de inspirație bizantină; descentralizarea economică și administrativă, și nu ruperea Banatului de țară, cum s-a spus în campania nesfârșită de compromitere a unui principiu european (descentralizarea) și a unui fapt istoric (Revoluția de la Timișoara), asupra cărora cei încă neatinși de punctul 8 nu pot face nimic constructiv. Proclamatia se încheia cu invitarea românilor din exil să revină și să valorizeze expertiza lor în repornirea României — proiect respins cu vehemență, chiar și azi, de aceiași neatinși nici de ploaie, nici de vânturile schimbării! Și, firesc, se cerea mutarea zilei naționale din 22 decembrie în 16 decembrie, plasând accentul pe contestarea vechii ordini, nu pe fuga lui Ceaușescu și capturarea revoltei de către eșalonul doi al PCR. Proclamația se încheie rotunjind ideea de început: anti-comunism, nu doar detronarea unui dictator.

Pe lângă text

Ar fi trebuit să rămână niște nume, dar ele se pronunță tot mai rar și cu tot mai multe suspiciuni alături. Ar fi trebuit să vorbim despre „omul nou”, curățit prin focul sacrificiilor și al tranziției, prin decelarea între răul istoric și căderile de parcurs, reparabile și poate chiar necesare; să vorbim despre un nou set de valori și principii, ale „celor fără de putere” (Vaclav Havel) care au găsit puterea să le arate lumii. S-ar fi numit constituționalism și ar fi putut întemeia o societate românească modernă, cu respirație europeană. După 33 de ani, Hechter de Timișoara, omul din stradă, nu mai citește Proclamația, poate nu a citit-o niciodată, și cade, prea adesea, pradă ușoară în mâna celor care ar fi dorit ca tocmai Proclamația să nu fi existat niciodată. În mâna lor, o respinge și el, chiar dacă nu știe și nici nu se mai întreabă de ce. Răspunsul e, de 33 de ani, acolo, în primele articole! Trebuie recitite!