Anatol Viere (n. 14 octombrie 1979, Cernăuţi, Ucraina) este scriitor și traducător din română și ucraineană. Are o licență și un master în filologie la Facultatea de Litere a Universităţii „Iurii Fedkovyci” din Cernăuţi. Autor a șapte cărți, dintre care patru romane și două volume de poezie. A obținut titlul de Laureat European şi Trofeul Bucovinei in memoriam Ivan Negriuk la Festivalul Poeziei Europene „Naţiunea Poeţilor”, Suceava, România (2011) și Premiul in memoriam Ciprian Porumbescu al Asociaţiei de Cultură Artă şi Tradiţii „Ciprian Porumbescu”, Suceava, România (2011).
Robert Șerban: Regiunea Cernăuți, în care locuiești, pare ferită de distrugerile atacurilor rusești asupra Ucrainei. Cum se vede războiul din locul în care ești tu?
Anatol Viere: Este adevărat, regiunea Cernăuți, deocamdată, este singura dintre regiunile Ucrainei în care nu a aterizat nicio rachetă. Dar facem parte din corpul statului și, prin urmare, simțim foarte clar toate poverile războiului. Corpurile neînsuflețite ale soldaților și ofițerilor se întorc în satele și orașele noastre. În regiunea Cernăuți se întorc ucraineni și români morți.
La numărul de 900.000 de locuitori ai regiunii s-au adăugat 100.000 de persoane strămutate în interior. Familia noastră a adăpostit o familie din Kramatorsk, regiunea Donețk, care, înainte de război, cumpăra de la noi mere (în plus, eu încă mai cultiv fructe). Părinții lor au rămas în Kramatorsk, ca să nu le fie sparte apartamentele. Au venit la noi la începutul lunii martie, cu fiul lor mic, Iaroslav, căruia i-a fost imediat frică de orice sunet ascuțit. Nu departe de noi este un punct unde primesc mere pentru suc. Acolo, când se încarcă un camion de patruzeci de tone, se aude un vuiet înfricoșător. În prima zi, băiatul m-a întrebat: „De ce bombardează aici?”.
R.Ș.: Familia ta, fetițele tale, au rămas cu tine, în Ucraina? Sunt la adăpost, în siguranță?
A.V.: Astăzi, copiii mei se uitau la desene animate, apoi, pe telefoanele lor apare alertă aeriană. Îi liniștesc. Deschid o hartă a ostilităților pe computer și le explic fetelor de patru ani că orașul Cernăuți este departe de front și de ostilitățile active. Fetițele se liniștesc, se uită în continuare la desene animate. De la începutul războiului, ele nu au mai frecventat grădinița, grădinița lor nu are un adăpost de încredere, un adăpost anti-bombă. La începutul pandemiei de coronavirus, micuțele stăteau adesea acasă. Deci, copilăria lor se petrece, parcă, pe o stație spațială, într-o colonie marțiană.
Avem un buncăr subteran, în curte, unde se poate conduce un tractor cu o remorcă de șase metri, dar nu ne va salva de la un război nuclear. După 24 februarie 2022, pe Marte este mai sigur decât pe Pământ. Emisfera nordică se sufocă sub meridiane. Și ce putem face? Bineînțeles că din 2014 încerc să-mi conving soția (vezi ce coincidență, în 1914 a început Primul Război Mondial, dar nimeni nu știa atunci că este război mondial, în 2014 a început ceva, dar nimeni nu știe ce exact…) că România este o țară a oportunităților, mai ales pentru români. Ea a lucrat mulți ani în Italia și am investit în livezi. Și acum, pe lângă criza mondială a merelor, mai există și acest război al naibii. În orice caz, văd viitorul fiicelor mele în România, așa că trebuie să supraviețuiesc acestui război și apoi să muncesc din greu pentru a câștiga două apartamente în București.
R.Ș.: Bănuiesc că ai prieteni printre intelectualii ruși. Știi care e poziția lor față de atacul asupra Ucrainei? Ai discutat cu ei?
A.V.: Eu, personal, n-am fost în Rusia. La Festivalul de Proză „Quadrat”, din Chișinău, l-am cunoscut pe Igor Haricev, directorul revistei Znanie sila (Cunoașterea e putere), care îmi spunea că e pentru forțele democrate, că nu e de acord cu politica lui Putin etc. Într-adevăr, el mai scrie câte ceva pe Facebook, dar foarte atent, indirect, precum Gregorii Iavlinskii. Și lupii să fie sătuli, și oile întrege. Fiecare are o familie și o responsabilitate față de oamenii apropiați. Sunteți voi, din România, cei care vedeți lumea din punct de vedere românesc, dintr-una dintre cele mai democratice și liberale țări din Europa. După ce Securitatea v-a supt sângele, voi ați smuls-o din rădăcini. Asta a adus beneficii poporului și a slăbit tot sistemul statal. Acum, serviciile secrete din toată lumea lucrează în România, afară de cele române. În republicile fostei URSS, cum a fost KGB-ul așa și a rămas, numai denumirile s-au schimbat. Afară de statele baltice, care au reformat aceste structuri, și în Republica Moldova fostul KGB a rămas controlat de ruși, chiar dacă și-a schimbat denumirea.
Am un văr în Rusia, regiunea Tiumen, și de când pornise războiul nu m-a sunat. Toate telefoanele sunt ascultate de FSB, el are copii și nepoți… Asta e.
De fapt, fiindcă securitatea ucraineană încă n-a fost reformată după model UE, a salvat țara. Asta nu înseamnă că astfel de reforme sunt negative, dimpotrivă, însă, când armata era coruptă, prin anii ’90, și au furat multe, au renunțat la al treilea arsenal nuclear din lume, a fost o structură care lucrase mai bine — Securitatea. Dar cel mai mult efort a depus însuși poporul. Unicul popor în Europa contemporană care putea să oprească invazia rusă. Georgia și Republica Moldova n-au reușit, pentru că sunt mici, după teritoriu și populație, dar nu numai de asta. Ucrainenii, până în secolul XVIII, s-au numit rusini, rușii de azi, până la Petru cel Mare, s-au numit moscoviți. După ce s-a furat identitatea, se vrea ștergerea adevărului prin lichidarea unui întreg popor.
R.Ș.: Conducerea Ucrainei vrea să excludă din manualele școlare, dar și din circuitul cultural al țării, cam tot ceea ce înseamnă cultură rusă. Consideri că se impune această excludere?
A.V.: Aceasta face parte dintr-un proces mai amplu de decolonizare. Ucraina a făcut parte din Rusia timp de 300 de ani. În sudul și estul Ucrainei, precum și în Kiev, etnicii ucraineni vorbesc rusă. Mai precis, satele vorbesc ucraineană, iar orașele vorbesc rusă. Când eram încă mic, și la Cernăuți toată lumea vorbea limba rusă, iar acum — ucraineană. Dacă în timpul URSS vorbeai ucraineană în oraș, toată lumea înțelegea că ești din provincie. Dar, vezi cum s-a întâmplat, ucrainenii vorbitori de limbă rusă și etnicii ruși luptă împotriva Rusiei, împotriva dictaturii, pentru valori democratice și libertate. În acest război, criteriile civilizaționale sunt mai înalte decât cele etnice. A existat ceva asemănător în Republica Zaporijea, unde apartenența la ortodoxie era mai mult decât originea etnică. Printre acei cazaci din Zaporijea se numărau fugari din Polonia, Moscovia, Moldova și Țara Românească.
Dar limba este limbă, iar literatura este literatură. Dacă scriitorii ruși nu au fost implicați în politică și fac parte din patrimoniul literar mondial, de ce copiii ucraineni nu ar trebui să-i studieze în limba ucraineană? Mai mult, niciun stat nu își poate schimba poziția geografică sau vecinii. Dacă nu ai norocul și ești vecin al Rusiei, asta e pentru totdeauna.
R.Ș.: E posibil să fii încorporat, să mergi la luptă? Ai primit deja o armă?
A.V.: Am avut probleme cu inima încă din copilărie. În anii ’90, la comisariatul militar, mi-au cerut o mie de dolari, atunci nu aveam, așa că m-au înrolat în armată. În unitatea militară, un praporgic ne spunea anecdote despre moldoveni (în unitatea noastră militară erau patru români), iar când a ajuns la povestea războiului de la Nistru, din 1992, când povestea cum a ucis moldoveni, nu am putut suporta și l-am lovit. După aceea, m-a bătut timp de o săptămână, în același picior, sub genunchi. Am tăcut, au trecut vreo trei luni, acolo s-a dezvoltat un hematom, puroiul a ajuns până la os. Dacă într-o dimineață, în timpul unei alergări matinale, nu aș fi căzut, o lună mai târziu aș fi putut rămâne fără picior. M-au adus la spital și mi-au salvat piciorul. Acolo, un chirurg (să-i dea Dumnezeu sănătate!) m-a întrebat: „De ce ai fost dus în armată cu inima bolnavă?”. „Pentru că nu aveam o mie de dolari”, i-am răspuns. Comisia medicală militară a scris: „Pentru că își dorea foarte mult să facă serviciul militar, a ascuns comisiei de recrutare că are inima bolnavă”. Iar în livretul militar au scris: „Inapt pentru serviciul militar”. Pe lângă toate acestea, sunt cetățean al României, cu domiciliul în Suceava. Ucraina recunoaște cetățenia ucraineană persoanelor cu dublă cetățenie.
R.Ș.: Ți-ai pierdut prieteni sau rude de la începutul invaziei și până azi?
A.V.: Am un văr, Alexandru Holban, el a locuit cu soția sa în satul de tip urban Kozațke, raionul Beryslav, regiunea Herson. Fiica lor cea mică locuia în orașul Nova Kahovka. Înainte de invazia rușilor, am avut o premoniție (chiar și pe 23 februarie am scris o poezie pe Facebook, „Timpul se scurge în groapa gravitației”, despre viața în URSS) și i-am spus să vină la noi cu toată familia. Nu credea că va începe războiul. Și deja în prima zi de război, când l-am sunat, el și soția lui erau blocați pe prima linie. Era Ascuns cu soția sa într-un mic subsol, ea fiind diabetică, fără medicamentele necesare. Când bombardamentul s-a domolit, au avut timp doar să alerge la toaletă și înapoi. Ei nu s-au putut muta peste barajul hidrocentralei Kahovka la fiica lor, din Nova Kahovka. Soldații ruși stăteau chiar pe barajul centralei și trăgeau în tot ce se mișca, puteau chiar să tragă într-o mașină cu civili. Abia două luni mai târziu au reușit să ajungă la Nova Kahovka. Acolo au găsit o persoană care a promis că îi va transporta întreaga familie în Polonia, pentru 5.000 de dolari. Deoarece era imposibil să treacă frontul, au mers în direcția opusă. Din regiunea Herson, au ajuns la granița administrativă cu Crimeea, unde toți bărbații au fost dezbrăcați complet, pentru a vedea dacă aveau vreun tatuaj naționalist, iar după lungi interogatorii, le-au permis, în cele din urmă, să treacă hotarul dintre regiunea Herson și Crimeea. Apoi au fost transportați prin Rusia, până au ajuns la granița ruso-estonă. La frontieră cu Estonia, au fost dezbrăcați din nou pentru a vedea dacă aveau vreun tatuaje naționalist. Și după 20 de ore de audieri, li s-a permis să treacă frontiera. Când au intrat în biroul vamal din Estonia, au văzut scris „Bun venit!” cu litere mari ucrainene. Svetlana m-a sunat și mi-a spus: „În sfârșit, am ieșit din iad…” Acum sunt în Polonia, lucrează, studiază limba poloneză.
Acest văr al meu a avut un tată român, din vechea familie boierească a Moldovei, dinastia Holban, la fel ca mama mea. Familia boierească Holban a venit, ca și Hurmuzachi, Urmuzachi, Hermeziu, din dinastia de cneji Urmuzeu, care provenea din daci, din Maramureș. Acest văr de-al meu era rusificat, deoarece mama lui era rusoaică, iar societatea era rusofonă. Nici măcar nu a învățat să spună „bună ziua” de la tatăl său. Apoi, în primii ani de independență, s-a căsătorit cu o ucraineană și s-a ucrainizat. Acum învață limba polonă pentru a se poloniza. Care sunt concluziile? Mai bine ar fi rămas român și acum ar fi emigrat în România.
Dintre acele zece milioane de refugiați, undeva în jur de un milion nu plănuiesc să se întoarcă. Și câți nu se vor întoarce de pe front numai Dumnezeu știe…
R.Ș.: Am citit o postare de-a ta în care te arătai foarte încrezător în viitorul Ucrainei și al locuitorilor ei. Dădeai acolo ca exemplu Coreea de Sud, o țară mică, dar foarte bogată, datorită hărniciei și patriotismului populației. Îți păstrezi speranța?
A.V.: Văd viitorul undeva precum Elon Musk, mai multă globalizare în toate și umanitatea lăsând în pace Mărul Edenului. Ajunge de ronțăit un „măr”, sunt și alte planete. Oamenii vor trăi mai mult, iar economia interplanetară se va schimba radical.
Ucrainenii sunt oameni harnici, pentru că provin din traci și slavi. Suntem din traci și romani. Tătarii din Crimeea — din traci și tătari. Știi ce le unește pe toate cele trei națiuni? Civilizația Cucuteni-Tripolie, cu simbolul său, „pomul vieții”. Pune tridentul ucrainean peste tamga tătară din Crimeea și vei obține un arbore al vieții traco-geto-dacic. Nu înțeleg de ce Pomul Vieții geto-dacilor nu a apărut pe steagul României, după ce s-a tăiat stema socialistă și a rămas acea gaură revoluționară. Dacii îl foloseau în același mod în care creștinii folosesc crucea, chiar l-au sculptat pe pietre funerare, chiar și în perioada ulterioară, sculptat pe stećci-le (crucile) vlahilor din sudul Balcanilor. Ultimii care au fost slavizați au fost cei care se numesc acum huțuli — la ei întâlnim cuvinte din limba dacică, unele care se găsesc și în limbile română și albaneză. Însuși cuvântul „huțul” înseamnă „persoană liberă”, „locuitor indigen”, așa cum se numeau dacii liberi, băștinașii. Știi că dacii au fost cei mai buni gladiatori? Acum vezi ce fac cu tătarii slavizați — care acum se numesc ruși.
Războiul, cu puterea sa de mobilizare, poate duce la reconstrucție economică. Al Doilea Război Mondial a fost o mare tragedie, dar, din punct de vedere economic, a scos SUA din Marea Depresiune.
Însă Coreea de Sud, ca teritoriu, este cât jumătate din România, așa că și România are șanse excelente. Coreea de Sud este a 12-a cea mai mare economie din lume. Și toate acestea fără: gaz, petrol, aur, diamante etc. Doar mâinile și capetele unei națiuni care vrea să supraviețuiască. La fel și Israelul, deși Israelul avea mai mulți dușmani și o țară complet pustie, doar pietre, nisip și dușmani. Șansa trece de la o țară la alta ca de la o persoană la alta. Fiecare țară are o șansă. În viitor, vor exista țări-colonii pe Lună și Marte — vor avea și ele o șansă. Vor fi țări plutitoare în oceanul planetar — vor avea și ele o șansă. Până când șansa se transformă într-o șansonetă.
R.Ș.: Cum e percepută România în contextul războiului?
A.V.: Oamenii de rând abia acum au descoperit România și românii. Au înțeles că suntem un popor cu o inimă bună și sensibilă. În schimb, guvernul mulțumește, dar își continuă politica anterioară. România este percepută diferit. Până la urmă, România nu este o mireasă de poveste care își așteaptă prințul, un Făt-Frumos. Nu există prietenii între țări, doar interese. Când interesele a două țări coincid, ele joacă prietenia. În această parte a lumii, imaginea României este strâns legată de imaginea Republicii Moldova, o imagine a unei singure națiuni.
R.Ș.: Ții jurnal?
A.V.: Nu. Carpe diem.
R.Ș.: Ai reușit să găsești timp și stare pentru scrisul și cititul de poezie, de literatură? Mai e valabilă azi spusa că atunci când vorbesc armele, tac muzele?
A.V.: De la începutul războiului, am scris multe poezii în ucraineană, patriotice, îndreptate împotriva politicii rusești și a rușilor, care susțin războiul, în mare parte. Deși cei care mă cunosc de mult timp știu că sunt un patriot al poporului meu român. Acum toți, inclusiv toate minoritățile naționale, ne simțim mai ucraineni decât înainte de război. În fiecare țară multietnică, precum și în fiecare familie, pot apărea probleme. Dar când străinii vin în casa ta cu bâta și îți sparg ferestrele și ușile, toată lumea se grăbește să apere casa, soacra și ginerele luptă cot la cot. Cred că dacă maghiarii din Ungaria ar fi bombardat Miercurea Ciuc și Târgu Mureș, spunând că aruncăm bombe peste voi pentru că vă iubim foarte mult cu iubire frățească, ștergem cartiere întregi de pe fața pământului pentru că vrem să vă eliberăm (dictatura vrea să elibereze oamenii liberi de democrație, iar oamenii se luptă pe moarte), dacă, Doamne ferește!, s-ar întâmpla acest lucru, secuii și-ar aminti imediat că sunt urmași ai dacilor, dar ura față de romani a dus mai întâi la turcificare și slavizare, apoi la maghiarizare.
R.Ș.: Ce poem scris de tine în acest an îți e cel mai aproape?
A.V.: Aceasta e poemul:
Borșul ucrainean este sângele națiunii
Alte popoare sunt 80% apă, iar noi suntem borș acru,
ei sunt coloanele vertebrale uscate în ritualul sacru,
moschei din interior și cruci din exterior, simulacru.
La noi în loc de sânge borș, din sfeclă roșie și pace,
ardei iute muscalurilor nu le place,
acesta nu este carne de vită stroganoff, fără gust, rece.
Din nou mărul Edenului a născut un vierme apucat,
care s-a scufundat în glob, în loc de un măr mușcat,
roade meridianele și frontierele, din interior, ca un ulcer ofticat.
Viermele crede că este un șarpe – un piton – un baron – Akhenaton,
iar în adevăr el este Charon – Nero – Acheron.
E un popor care miroase o sticlă de colonie și apoi o coroană, pardon,
sufletul lui este ca un decor de carton,
rugându-se la un artificial panteon,
înghite ultimele molecule de ozon,
învăluite în fumul unei halde de la Don.
Toxină botulinică a ultimelor doctrine, lansate de ecaterine,
praful mănâncă ochii în orașul Baturyn, printre ruine,
praful are mai mult ADN trist
în spiritul cel cekist.
Mi-a fost foame genetic din treizeci și trei mi se pare,
dar nu atât de pâine și de sare,
cât de istoria epocii negre în derivare.
Am mâncat chiar ciornoziom și am coborât în Tartar,
iar prin trestie am suflat când legea a fost impusă de avar,
sunt un pietrar etern, un rebel și un corsar,
nu suport picior brutal de țar, nici secretar, nici comisar!
Alte popoare sunt 80% apă, iar noi suntem borș, nu brahă,
prin urmare, nu cred că vom gusta al muscalurilor uha,
ha-ha!
Zgârie un fluture moscovit
și vei vedea o larvă mongolă, leit-poleit,
Muma Pădurii, ca un Alien alunecos și gârbovit.
Kremlinul este ca Vasul Petri, pentru experimente în: biologie,
mitologie, ambrozie, amnezie, ideologie,
discriminare, deformare, incinerare,
provocări, imitații, exagerare,
expansiune în loc de emancipare.
Kremlinul este precum cutia Pandorei,
e mai bine să nu-și deschizi a lui coridoare,
mai bine să nu semnezi contracte atrăgătoare,
ca să nu existe reproșuri otrăvitoare,
prin foamete – Holodomoare.
