Există în fiecare om, cuibărită în miezul fierbinte al sufletului, o doză bine proporționată de imaginar, de reprezentare a fantasmei, care îl ajută în momentele delicate ale vieții să depășească mai ușor neplăcerile cotidianului. Când spiritul rațional și echilibrul intră într-un nefericit picaj, intervine cumva salvator imaginarul, spiritul ludic, cu întreaga lor recuzită. Chiar dacă e vorba de simpla îmbrățișare a iluziei, fiecare dintre noi își dorește, la un anumit moment dat, să se abandoneze în brațele reveriei. Prețul unei asemenea ,,cedări” nu este totdeauna unul prea costisitor, motiv pentru care suntem atât de ușor dispuși să-l acceptăm atunci când simțim nevoia de a participa la acest joc al dedublării!
Un exemplu sofisticat, dar în mod esențial bine pus în scenă și nu doar din perspectivă ficțională, ni-l oferă marea literatură a lumii și artele, în general.
Întrucât are suficientă raportare la realitățile românești, subiectul unei cărți cu totul speciale ,,Deșertul tătarilor” poate fi citit, în ce bine privește, în cheie dublă. Există în minunatul roman al lui Dino Buzzati, despre care critica literară europeană afirmă că este cel mai puțin italian dintre toți marii scriitori peninsulari – între care se cuvine să-i menționăm pe Pavese, Moravia, Bassani – un joc subtil între două mari componente ale existenței. Anume, fatalitatea inechivocă a morții și fantoșa permanentă a întâmplării. Ambele atitudini domină întinderea narativă de la început până la la sfârșit, învăluite permanent de suflul fantasticului. Așteptarea marelui eveniment – bătălia cu tătarii, care ar trebui să năvalească din nord – reprezintă un soi de miză colectivă pentru eroii lui Buzzati, drogul care le păstrează intacte speranțele într-o existență ieșită din spațiul sufocant al derizoriului cotidian.
Când în cele din urmă ,,miracolul” se produce, Garnizoana Bastiani intrând în focul războiului, cel care va lipsi de la apel va fi tocmai eroul romanului, maiorul Giovanni Drogo. Grav bolnav, el nu va lipsi de la cealaltă întâlnire, cu moartea!
După mai bine de trei decenii de așteptare a hazardului cu chip militarist, ofițerul se vede nevoit să accepte rendez-vous-ul cu… infinitul. Nu e deloc un sfârșit glorios, dar nici nu reprezintă o ieșire din existență pe ușa din dos, chiar dacă în mintea autorului lucrurile par să arate astfel. În ce ne privește, o minima moralia s-ar impune, totuși. Nefiind greu de intuit care ar fi aceasta, mai adaug doar că ipostaza de spectatori pereni la partida cu ,,rodul” întâmplării ar putea să ne coste, cum se și întâmplă de ani buni pe aceste meleaguri, alte noi și, deloc puține, deziluzii.
Dacă individului îi este permis să pluseze, cum scriam mai sus, pe miza fanteziei ca mit salvaționist în clipele delicate ale vieții, același ,,detaliu” nu mai este nici firesc și nici de acceptat, în cazul colectivității. Sau poate fi posibil, dar cu rezultate mai mult decât dezamăgitoare, de nu cumva de-a dreptul tragice!
