„De omul care mi-i drag, / Zece boierescuri fac / Dar de cel ce mi-i urât, / Fac un ceas şi-mi pare mult.” Aceste versuri exprimă cel mai bine esenţa zilei de 24 februarie, Dragobetele de dragoste, sărbătoare mitică şi ancestrală. Este, de altfel, şi o dată însemnată în calendarul creştin ortodox, Întâia şi a doua aflare a capului Mergătorului înainte şi Botezătorului Ioan. Are valoare apotropaică, respectarea ei ferind familia de boli. În această zi, dedicată tinerilor întru invocarea sentimentului peren al dragostei, ieşirea în natură, pentru a culege primele flori ale primăverii, devine prilej de mare bucurie. Este ziua gesturilor făcute pentru a fi drăgăstos tot anul.
Fetele ştiu de la bătrâne „să facă Dragobete de dragoste.” Cu apa de pe floarea de fragi se spală în ziua de Dragobete, şi spun: „Floare de fragă / Din luna lui Marţ, / La toată lumea să fiu dragă, / Urâciunile să le desparţi.”
Este ziua când fetele se lasă sărutate de aceia pe care îi socotesc demni de acest gest, și care devine astfel legământ pentru o relaţie viitoare. De aceea, se spune: „Dragobetele sărută fetele” (tânărul face gestul, este o conduită într-un cod etic tradiţional). Bătrânele ştiu că: „De pişcat şi sărutat / Nici popa nu dă păcat.” Dragobetele este, în esenţă, dragostea pentru chip şi suflet.
Dragobetele este deci o reprezentare mitică a dragostei, asociată, calendaristic vorbind, de români cu ciripitul şi împerecherea păsărilor de pădure, sărbătorită în ziua de 24 februarie. Dragobetele, deschizătorul dragostei şi al bunei dispoziţii pe plaiuri carpatice, este identificat cu Cupidon ori cu Eros. În ziua de Dragobete păsările se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Din acest motiv, ziua se numeşte, în unele aşezări din nordul Olteniei, Logodna sau Însoţitul păsărilor. Păsările neînsoţite în această zi ar rămâne stinghere şi fără pui până în ziua de Dragobete a anului viitor. Fetele şi băieţii trebuie să se întâlnească şi ei, să facă Dragobetele. În această zi, fetele şi feciorii ies la pădure, hăulind şi chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii, ghioceii şi brânduşele de primăvară. Pretutindeni se strigă: Dragobetele sărută fetele! Asemănător păsărilor, fetele se zburătoresc, fugă rituală care se încheie cu prinsul şi sărutatul lor de către băieţi. La Dragobete se făceau leagăne, atârnate de crengile copacilor, pentru fete. Tinerii căutau să-şi spună cuvinte frumoase, să se sărute, să-şi facă legăminte de dragoste. Fericiţi, dragobeţii, adică flăcăii îndrăgostiţi, se întreceau să-şi învârtă fetele, ţinându-le pe sub braţ. În unele sate, bătrânele scoteau din pământ rădăcina de spânz, folosită în practicile de medicină populară, iar fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă din zăpadă netopită, cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru prospeţimea tenului. De frică să nu ciricăie precum păsările, nimeni nu lucra în ziua de Dragobete (Gabriela Rusu-Păsărin, Calendar popular românesc).
Luni, 27 februarie, începe, pentru creștinii ortodcși, Postul Mare al Sfintelor Paști. La începutul acestuia se performează o practică tradițională, numită Mătcălăul. Ea nu are semnificații creștin-ortodoxe, dar face parte din scenariul ritualic de ansamblu care premerge marea sărbătoare a creștinătății, Paștele. Este și un ritual al copilăriei, integrându-se în jocurile rituale ludice, dar și unul al responsabilizării sociale, grupurile de copii având, în această zi, o datorie ritualică față de comunitate, aceea de a vesti instalarea definitivă a primăverii și apropierea Sfintelor Paști (prin prezența ouălor roșii). Tot acum, dovadă a unui moment cu încărcătură sacră, tinerii din același grup se prind „frați” și „văruici”.
Astfel, în Ciclova Română (Oravița, Jud. Caraș-Severin) se adună mai mulți copii la o casă, unde fac o cunună din flori aduse de fiecare. Ies toți afară, în jurul unui pom înflorit, de obicei, măr. Urmează un dans, pe parcursul căruia se rostesc versuri rituale. Copiii se prind acum „frați de cruce”, fetele devenind, între ele, „văruici”, pentru o bună bucată de timp. Urmează o petrecere între copii, cu mămăligă, ouă și cârnați (se face o găicană mare). Se practică, de asemenea, o sumă de „jocuri”, ce au la bază ouăle roșii (care ou e mai tare; se aruncă, cu un bănuț, în ou, și dacă se sparge, oul se confiscă, dacă nu se ia bănuțul, etc.). Cununa se păzește cu strășnicie, căci grupurile de copii, la lăsatul serii, umblă „la furat de cunună”.
Gheorghe SECHEȘAN