Domnul Dragnea a afirmat la ieşirea din întâlnirea cu domnul Iohannis, desfăşurată miercuri 21 decembrie: „Eu sunt responsabilul politic.”

Afirmaţia merită analizată printr-un exerciţiu deconstructivist al scenelor de afirmare a voinţei politice, scene pe care le-a jucat domnul Dragnea după ce i-a propus domnului Iohannis opţiunea sa pentru prim-ministru.

Discursul este acel câmp de exprimare a interacţiunii sociale, în formă verbală şi nonverbală, în care au loc afirmările şi negocierile asupra realităţii, asupra a ceea ce majoritatea află şi consideră că este îndreptăţit să creadă despre imediata actualitate a lucrurilor şi faptelor sociale.

Este sensul foucauldian dat acestei forme de acţiune socială, într-o definire alternativă dată coumunicării active şi direcţionate.

Analiza critică de discurs (ACD), ca metodă de cunoaştere critică a realităţii construite discursiv, caută să dezbată spre ce fel de practici sociale face trimitere discursivitatea, dar mai ales spre ce fel de reprezentări ideologice sunt direcţionaţi receptorii prin discurs, ca instrument al puterii.

Domnul Dragnea, jucător imagologic al rolului de conducător politic învingător în alegeri, a schimbat profund sensul discursiv al intervenţiilor sale publice imediat după aflarea rezultatului alegerilor, după 11 decembrie.

Dacă până la alegeri s-a dovedit echilibrat, orientat spre receptorii majoritari ai mesajelor (spre alegători), sugerând un echilibru de adresare faţă de posibilii receptori, cerându-le atenţia şi solicitându-le încrederea pentru un bine comun („Îndrăzneşte să crezi în România”), după alegeri, aflat în faţa suprarezultatului obţinut (PSD a obţinut tot atâtea voturi cât toţi ceilalţi competitori la un loc), a schimbat cu totul registrul şi s-a postat pe sine în centrul discursului propriu.

Probabil consilierii i-au atras atenţia asupra faptului că ocupă acum rolul de prim lider politic, conducând detaşat competiţia, dar că este în pericol de a ceda locul avansat pe care îl deţine prin nominalizarea unui candidat de Prim-ministru ce îl poate eclipsa, în negociere cu preşedintele.

Construcţia discursivă a zilei de miercuri 21 decembrie a fost năucitoare. Domnul Dragnea i-a supus pe toţi cei care s-au aliniat provocării sale discursive la un asalt de sensuri ce descriu exact rolul politic la care afirmă că are dreptul: cel de patriarh politic. Un rol despre care a făcut o demonstraţie de voinţă dramaturgică, de asumare, într-un dialog mediat, hegemonic faţă de Preşedinte şi viitorul Prim-Ministru.

Iată conţinutul discursiv al posturii pe care ne-o prezintă domnul Dragnea la ieşirea de la Cotroceni, din întâlnirea în care a transmis Preşedintelui nominalizarea sa pentru propunerea de prim-ministru:

„Eu sunt responsabilul politic.”

O spune în multe moduri.

„Aşa cum ştiţi, PSD a câştigat alegerile şi, conform cutumelor, şi din ţară şi din alte ţări, eu aveam dreptul legitim să solicit pentru mine funcţia de Prim-ministru în Guvernul României.”

Deschiderea discursivă este autoritară, hegemonică, dominatoare. Are dreptul legitim să solicite funcţia, aşa, personal?  În fapt, PSD a afirmat de-a lungul campaniei pentru aceste alegeri că nu are o nominalizare de premier înainte de rezultatul votului, iar după rezultat vor avea o propunere. Niciodată nu s-a afirmat că propunerea o să fie Liviu Dragnea.

Şi atunci, de unde legizimitatea clamată de acesta pentru dreptul de a solicita funcţia de Prim-ministru? Probabil, rămâne să înţelegem noi direcţia şi sensul mesajului, din faptul că este preşedintele PSD. E oare suficient? Când eşti preşedintele PSD poţi să soliciţi orice în numele partidului, fără nicio consultare sau deliberare internă? Ai câştigat alegerile de unul singur?

Mai departe…

„În acelaşi timp, am ţinut cont de două lucruri. De afirmaţiile repetate ale preşedintelui României, şi, în plan principal, nu secundar, de o lege în vigoare. Pentru mine, legea nu reprezintă o chestiune secundară, şi nu vreu ca vreun mandat pe care l-aş fi putut începe eu să fie prin forţarea unei legi în vigoare.”

De multe ori „eu”, iar printre ele „legea”. Pe de o parte sunt eu, cel legitim să solicit orice, de pe poziţia aceasta a învingătorului detaşat, iar pe de altă parte e Preşedintele României… pardon, e legea, o să vedem imediat ce facem cu ea…

„O condamnare nedreaptă şi o lege profund neconstituţională nu mi-au dat posibilitatea să solicit această demnitate pentru mine, deocamdată, dar, în acelaşi timp, nici nu pot să arunc de pe umeri o responsabilitate uriaşă dată de un vot popular masiv, o răspundere care este a mea, în primul rând.”

Din nou de multe ori: „eu”, „mie”, „a mea”. Şi un cuvânt apăsat între două paranteze, „deocamdată”, ca o mare ameninţare ce face trimitere la legea de mai sus. Deocamdată, pentru moment, legea este mai tare, ba chiar şi actualul Preşedinte este încă ceva mai tare, dar se va schimba acest lucru, ca răspuns dat responsabilităţii uriaşe provenite din votul popular. Da, e adevărat, votul popular nu a venit pe numele de Dragnea, ci pentru PSD, dar cine îl contrazice acum pe Dragnea contrazice chiar întregul PSD.

Mai departe…

„Eu am conceput şi prezentat, împreună cu colegii mei, un program de guvernare care ne-a adus, în principal, aceste voturi.”

Sigur, poate că merge această explicaţie pentru cei cu totul dezinteresaţi de politică. În rest, cei interesaţi ştiu foarte bine că programele de guvernare sunt pe ultimul loc în orice sondaj preelectoral în ierarhia motivaţiilor ce construiesc decizia de vot. Imaginea bine vândută de PSD despre coerenţa şi calitatea indiscutabilă a programului de guvernare propus de PSD pentru aceste alegeri este doar formula retorică de gestionare a subiectului fierbinte al oricărui partid ce preia puterea: legitimitatea posturii sale. Sau, altfel spus, explicaţia oficială asupra victoriei.

Liderii PSD, mai ales Dragnea,  au înţeles că nu au legitimitate de lideri politici, adică credibilitate, aşa că au vândut public imaginea unui program foarte bun de guvernare, care să le dea legitimitatea raţională pentru preluarea guvernării şi care să explice voturile majoritate ce le-au obţinut.  Au mutat subiectul credibilizării de la oameni la un artefact politic, la un program de guvernare.

În realitate, PSD a câştigat pe seama vechiului mecanism de structuri clientelare, pe demobilizarea segmentelor de alegători ai competitorilor, pe apatie generalizată, pe haosul politic general glocal, astfel că organizarea obedientă şi coordonată a partidului a fructificat la maxim un bazin de 3,5 milioane de alegători de dependenţă.

Şi mai departe…

„În acelaşi timp, a trebuit să ţin cont de dorinţa de a face o propunere de Prim-ministru care să-mi dea garanţia că îndeplineşte câteva condiţii: nu merge acolo pentru a-şi construi un proiect personal, nu merge acolo pentru a face acţiuni pentru presă, să-mi dea garanţia că este un om care munceşte, care ştie, care are determinare, capacitate de muncă şi de înţelegere, un om în care eu să am încredere totală şi care să îmi dea posibilitatea ca eu să îmi asum răspunderea pe acţiunile guvernamentale, care trebuie să urmeze în detaliu programul nostru de guvernare.”

O formulă tare, mai mai mult decât simbolică pentru acest conţinut hegemonic de comunicare: „(EU) a trebuit să ţin cont de dorinţa (MEA) … care să-mi dea garanţia (MIE)…”.

Adică: „am pretenţia, eu chiar pot să am pretenţii, sunt cel care am legitimitatea maximă, şi de a fi Prim-ministru (o să rezolv eu problemele legale ce mă cam împiedică acum să fiu), dar şi de a ajunge Preşedinte, veţi vedea, eu pot avea pretenţii…”

Cât despre „proiect personal” (numai EU îl pot avea în PSD), „acţiuni pentru presă” (doar EU le organizez), „un om care munceşte” (e clar, să muncească şi să nu pună întebări), este foarte simplu să punem în oglindă toate enunţurile liderului PSD pentru ca să-i contextualizăm sensul ideologic comunicat, cel hegemonic.

Tema subtextuală a acestui discurs este încrederea, încrederea totală pe care liderul PSD vrea să o aibă în cel propus Premier. Dacă nu are încredere în lege, în Preşedintele ţării, atunci măcar în propunerea sa de Premier trebuie să poată avea încredere totală. Este un răspuns echivalent pentru supunerea totală pe care i-o acordă cel propus.

Acesta este exemplul pe baza căruia se poate rematerializa noţiunea de încredere în România, pe care cetăţenii au pierdut-o faţă de politică şi Parlament, faţă de politicieni şi partide. O încredere ce se poate reifica social din arhaicul reflex al paternalismului, de care avem nevoie noi toţi, din vechime, nu-i aşa?

Demonstraţia încrederii paternaliste porneşte de la exemplul nominalizatului pentru Prim-ministru, căruia i se cere în primul şi în primul rând obedienţa totală, pentru ca să poată primi încrederea totală. Cea care aşterne liniştea şi stabilitatea în ţară.

Mai departe…

„În acelaşi timp, aşa cum am spus în toată campania electorală şi după alegeri, nu promovez un conflict inutil. Neprimind până azi dimineaţă niciun semnal de la Preşedinte de a avea vreo discuţie, consultare sau vreun dialog cu preşedintele partidului care a câştigat alegerile, am venit cu o soluţie care sper să fie acceptată, să fie desemnată, pentru a putea forma rapid un guvern, în aşa fel încât, până la 15 ianuarie să adoptăm bugetul, cel mai târziu.”

Altfel spus: „Nici vorbă de conflict, deloc, credeţi-mă pe cuvânt, eu sunt omul păcii, conflictul vine de la Preşedinte, cel care mă ostracizează cu povestea condamnării aceleia nedrepte pentru fapte ilicite de influenţare a votului…”

Mai departe…

„Este o persoană pe care o cunoaşteţi, Sevil Shhaideh, a fost Ministrul Dezvoltării, a lucrat cu mine ani de zile, a lucrat cu mine nu numai în Ministerul Dezvoltării, dar, din poziţia mea de Viceprim-ministru, am lucrat împreună la toate dosarele guvernamentale şi cunoaşte activitatea din toate ministerele.”

Aşadar, iată cum un Secretar de Stat din guvernarea Ponta s-a ocupat de toate dosarele guvernamentale, în trena Viceprim-ministrului, pe atunci un general al guvernării care îi ţinea locul Premierului în viaţa de zi cu zi a guvernării. Ce spuneţi de asta?

În final, frazele bolduite şi cu majuscule ale acestui discurs:

„Este un om în care eu am încredere totală, iar prin acestă propunere din partea mea este şi un mesaj puternic pe care îl transmit tuturor cetăţenilor României, că îmi asum întreaga responsabilitate pentru activitatea guvernamentală şi pentru punerea în aplicare a acestui program de guvernare.”

Se înţelege uşor, după luni de zile de apăsate declaraţii publice despre faptul că sută-la-sută vom avea un guvern politic, domnul Dragnea îşi asumă responsabilitatea guvernării: „Eu sunt responsabilul politic”. Şi transmite un nou mesaj, inversat, în oglindă: în timp ce Iohannis şi-a asumat o guvernare tehnocrată (dar şi slabă, haotică, ezitantă), Dragnea este singurul care îşi ia în serios responsabilitatea politică. Dar nu oricum, ci reificând la magnitudinea unui fenomen cu mare impact social relaţia de încredere bazată pe totală obedienţă, relaţia paternalismului de stat.

Probabil că unii consilieri de comunicare şi strategie i-au spus domnului Dragnea, imediat după ce s-au încheiat alegerile parlamentare din 11 decembrie, că acest moment este unul irepetabil şi că acest vârf de popularitate a liderului politic care capitalizează victoria este cel mai bun moment pentru dezvoltarea profilului de lider şi extinderea reţelei sale de putere. Un moment în care poate fi transformată actuala imagine de general care conduce o armată (politică) câştigătoare în cea de simbol patriarhal al conducerii vieţii publice în România.

Probabil că aceşti consilieri l-au convins că într-un moment provocator, cel de dezvăluire a numelui viitorului Prim-ministru, poate să ofere scena pentru o transformare radicală a liderului politic PSD. Şi probabil că i-au sugerat preşedintelui PSD să îndrăznească să vorbească public cu dublu mesaj, atât despre voinţa de a guverna, cât şi despre intenţia de a centraliza în mâinile sale resursele puterii. Direct şi explicit.

Centralizarea puterii arată intenţia vădită de a ocupa public locul pe care îl joacă în mod tradiţional Preşedintele ţării. Este cea mai importantă transformare ce are loc în imaginarul public în aceste zile, o ascensiune imagologică a domnului Dragnea care vizează direct statutul de patriarh politic al preşedintelui. Asta în timp ce Preşedintele în funcţie nu pare, până acum, să găsească tempoul de reacţie adecvat pentru nivelul asediului comunicaţional de care are parte.

Vom vedea ce răspuns a găsit Iohannis faţă de noua scenografie politică în care se află, răspunsul va consta chiar în maniera prin care va nominaliza candidatul de prim-ministru.

Consilierii politici ai domnului Dragnea au simţit foarte exact oportunitatea de declanşare a asaltului asupra portofoliului unic de lider patriarhal, deţinut până acum stingher de Preşedintele în exerciţiu. Şi probabil că l-au convins pe liderul PSD, recent instalat ca preşedinte al Camerei Deputaţilor, să transmită cuvintele cheie: „Eu sunt responsabilul politic”.

Consultanţii i-au spus: „Ţine-te de linia asta de comunicare, vei fi avantajat, oamenii au nevoie de tătuc. Acum, în vârful acestei perioade cheie de glorie şi reordonare a dinamicii puterii, acum te vei consacra. Nu pierde momentul!”.

Iar domnul Dragnea i-a ascultat fidel pe consultanţi. Printr-un joc de limbaj studiat, şi-a afirmat voinţa politică pentru ocuparea poziţiei de lider politic patriarhal.

Sau, cine ştie, poate că nici nu există consultanţii din spatele acestei regii impresionante.  Poate că doar dorinţa de putere nelimitată este acel regizor nevăzut ce a creat jocul de limbaj, de cuvinte şi gesturi, din discursul acestui vechi-şi-acum-nou lider politic.