În periplul fără de sfârșit al călătorului ce dorește să vadă tot să înțeleagă cât mai mult din ce a fost pe aceste meleaguri nu se poate să nu se abată și în capătul de răsărit al județului nostru. Toată țara Făgetului este plină de mărturii, din cele mai demne de luat în seamă, despre oamenii și locurile atât de armonioase. Nu este nimic spectaculos dus la extrem ca în vederile frumos colorate din stațiunile de aiurea.
Nu avem munți stâncoși de mii de metri ca în Alpi. Munții din extremitatea zonei abia ajung cu ceva peste 1000 de metri înâlțime.
Cel mai înalt vârf al Munților Poiana Ruscă este vârful Padeș cu cei 1.382 metri ai săi. Dar mai are încă opt ortaci ce se sumețesc peste mie. Așa cum alții au opt miarii lor extrem de greu de cucerit așa avem și noi bănățenii un-miarii noștri ce pot fi urcați la pas întins cam de oricine cu un pic de efort și fără nici un fel de echipament special pe timp de vară. Dar bogăția de imagini și liniștea ca de încerput de lume este la fel intensă. Pentru cei ce respectă graiul așezat al locurilor este interesant să afle măcar cu se numesc aceste vârfuri: Vârful Rusca, Vârful Cioaca Strigoanei, Vârful Măgurii, Vârful Leontinului, Vârful Hoii, Vârful Măgura Frunții, Vârful Muncelu, Vârful Cioaca cu Viezuri.
Nici mari fluvii nu sunt pe aici. Dar pe latura de miazănoapte, Mureșul cel molcomit după ce a străbătut defilee, curge la vale printre dealuir ca un liniștit râu de câmpie. Dar pentru localnici are însemnătatea și maiestuozitatea unui fluviu chiar dacă uneori, vara, pe uscăciune poate fi trecut pe alocuri și fără barcă.
Iar Bega cea cât un fir de apă coboară din munte și tot pe aici se liniștește și este îngrădită de diguri și maluri rectificate de om. Dar așa cum pot depune mărturi făgețenii, deseori se învolbură peste măsură și nu de puține ori inundă câte un cartier ori o zonă mai puțin protejată de luncă sau chiar de zonă locuită.
Pe aici în parte colinară, la poalele munților nu avem nici mari și impozante catedrale din marmură ridicate cu o mie de ani în urmă. Și totuși pentru nevoile sufletești truditorii pământului ce erau și vrednici meșteri au durat biserici de lemn simple și neasemuit de frumoase prin dimensiunile lor umane. Cine are a se apropia de cele sfinte o poate face și într-un lăcaș de câțiva metri patrați. Nu că nu ar fi vrut oamenii locurilor să-și facă biserici pentru vecie din piatră solidă, că doar aveau din belșug în apropiere. Nici marmura nu e prea departe. Rușchița cu celebrele ei cariere este la o aruncătură de băț peste deal în județul vecin Caraș-Severin. Dacă marmura ce mai fină de acolo pleacă în întreaga lume pentru opre nemuritoare ar fi putut și locuitorii colinelor să-și construiască biserici de mare fală. Dar cu câteva sute de ani în urmă urgiile se țineau lanț. Iar mai apoi nici nu au avut voie să construiască decât din lemn. Autoritățile de atunci considerau că pentru români e destul și așa.
Să spunem câte ceva despre comuna Curte ce nu este foarte cunoscută în afara zonei sale. Deși are o vechime incontestabilă și este la câțiva pași de drumul ce leagă Banatul de Ardeal localitatea nu se află chiar la drumul mare ci puțin mai lăturalnic. Se poate ajunge direct din Margina sau și din Coșava, ambele drumuri fiind lesnicioase și scurte.
Legendele spun că aici în secolele X-XI ar fi fost o reşedinţă de vară a cârmuitorului Glad, unde venea însoţit de toată curtea sa voievodală. Povestea nu este lipsită de temei dacă ne gândim la toponimie dar și la faptul că în verile toride aici e un aer mai respirabil datorat munților din apropiere.
Prima atestare documentară serioasă apare în defteruri (registre cadastrale) din perioada administrației otomane unde scrie de așezarea Kurtha (Kurt) la anul 1517.
La anul 1658 Curtea se află încă în posesia Semilunei, fiind un loc de adăpost pentru nemeşii ardeleni scăpătați aflaţi în conflict cu casa regală ungară. Ei se refugiau peste graniță și își ofereau puterea armelor celor ce plăteau mai bine serviciile lor militare.
Odată cu schimbarea puterii Curtea Habsburgică trece după 1717 la o inventariere a noilor sale posesiuni. Astfel aflăm că la Curtea existau 50 de case, la Coşava 30 de case iar la Homojdia doar şase clădiri.
Reformele administrative nu întârzie să apară. Școlile ce răsar pe tot întinsul ținutului se ridică cu repeziciune. În anul 1776 se pun bazele primei şcoali primare româneaști la Curte. Un secol mai tîrziu, la 1851 satul aparținător Homojdia era consemnat de statisticianul maghiar Fényes Elek drept „comunitate valahă“.
Se mai spune că la anul 1866 pe aici pe la Coșava a trecut și a făcut un popas domnitorul Alexandru Ioan Cuza în drum spre exilul său în Apus.
Cum „în Banat cântă tăt natu” e cât se poate de firesc ca în anul 1892 se înfiinţează corul bărbătesc al localității. Cântări or mai fi fost și până atunci dar un cor organizat sub comanda unui dascăl dirijor nu a fost pomenit în scris până atunci.
După trecerea ținuturilor bănățene sub administrarea Regatului României la recesământul din 1936 – satul Curtea avea 1.221 de locuitori, 282 de case, şcoală primară, patru mori ţărăneşti, o scărmătoare de lână dar și oficiu poştal. Coşava avea 661 de locuitori şi 156 de case iar Homojdia avea 330 de locuitori şi 72 de case.
Numărul de locuitori rămâne aproape constant până în anul 2002 când comuna Curtea avea consemnați 1238 de locuitori. Pesate alte două decenii la 30 noiembrie 2020 populaţia stabilă rămâne cam cu un total de 1.275 locuitori din care bărbaţi 674 persoane și 601 femei. Tot atunci Numărul locuinţelor numărate este în număr de 593.
Una din cele mai mari biserici de lemn din Banat se află în satul Curtea de care am mai vorbit când am arăt cel mai inedit muzeu etnografic sătesc întreținut doar cu eforturile unei familii cu drag de vechime. Biserica de lemn cu hramul Cuvioasei Paraschiva este o bijuterie a arhitecturii zonei și se află chiar pe aceiași stradă la mică distanță de muzeu. Ambele ar merita o mai mare atenție din parte autorităților pentru a fi puse în valoare.
Biserica din mijlocul satului aparține ritului crestin-ortodox, are hramul „Sfânta Cuvioasa Paraschiva” și a fost construită în anul 1794 în timpul împăratului Leopold al III-lea al Habsburgilor. Este contruita pe temelie de piatră cu pereti din bârne de gorun, placați cu scânduri de stejar. Zidurile au fost tencuit cu ștrămoșească văiugă în stil tradițional, cu crucile eroilor specifice pe ambele laturi ale intrarii laterale.
Cu o gândire sănătoasă o comisie la un moment dat a hotărât să fie ridicată la rang de monument istoric. Astfel este ceva mai apărată de lege față de lipsa veșnică de bani ce ar îngreuna situația. Pe bună dreptate este documentată ca fiind cea mai spatioasa biserica de lemn din Banat cu cei 18 metri lungime, 7 metri lățime și 5 metri înaltime în interior până la cheia de boltă. Este considerată ca fiind cea mai mare biserica de lemn din regiunea Faget.
Mai are și un turnul ce se înalță la 9 metri și jumătate deasupra intrării de apus. Acoperișul clădirii este din șindrila romboidală. foarte atent lucrată ce încă rezistă destul de bine fiind reînoită din timp în timp.
Nu se putea ca o biserică ridicată cu atât drag și efort să nu primească și o pictură pe măsură. A fost tocmit un meșter cunoscut de la Lugoj, un anume Petru Nicolici. Lucrarea a fost realizată intre anii 1804-1806. Nu au fost găsite înscrisuri sau semnături ale autorului dar specailiștii au cercetat cu atenție pictura bisericii de lemn din satul Poieni, unde artistul s-a iscălit. Similaritățile de tehnică și de conținut sunt evidente așa că este mai mult ca certă paternitatea picturii. Prin lucrarea de la Curtea, artistul trece dincolo de canoanele străvechi și impune noutăți de interpretare din moda epocii când stilul baroc era în vogă în bisericile bănățene aparținând tuturor credințelor. Nu trebuie uitat că deja au început în secolul al XIX-lea să lucreze și pictori cu studii superioare ce au călătorit în centrul european de unde au venit cu noi rezolvări artistice ale imaginilor sfinte.
Nu se poate să nu pomenim și de biserica din vecinătate, de la Homojdia. Nu este la fel de mare ca cea din Curte dar la fel de interesantă dar cu o istorie mult mai tristă.
Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” a fost ridicată tot din lemn în aceiași ani 1782-1804, și este de asemenea inclusă în categoria monumentelor istorice. Dar în acest caz acest statut onorant nu a ajutat-o cu nimic. Are la fel acoperiș din șindrilă și un mic turn către apus. Dar asemănările se opresc aici. Monumentul istoric nu mai are aproape nimic istoric iar din stilul vechi tradițional al meșterilor dulgheri de pe vremuri nu s-a păstrat mai nimic. Lemnul de stejar și gorun sau chiar și de fag pe alocuri a fost înlocuit cu cel de brad. Acest material nu este deloc specific zonei noastre de deal.
O problemă foarte gravă este faptul că aceast lăcaș de cult este în realitate unul nou. Niște minți zevzece au închis ochii la manevrele făcute de o echipă de meșteri tocmiți de te miri unde ce nu aveau habar de tehnicile locale și au făcut cum i-a tăiat capul.
Nesocotindu-se importanța conservării unui monument de lemn din secolul 18 bănățean și sub pretextul consolidării, această biserică a fost practic demolată de tot în toamna anului 2004, iar pe locul ei s-a construit o biserică noua din lemn de brad, insuficient uscat și într-un stil amestecat banațean-maramureșan. Nimeni nu contestă valoarea construcțiilor maramureșene. Dar ele trebuie ridicate și conservate acolo în arealul lor din nord ce diferă total ce ce este valoros și specific pe dealurile Banatului. Cine trebuia să intervină nu a făcut-o la timp și nici nu și-a dat prea mare silință să îndrepte lucrurile.
Iar, după cum relatează o gazetă în anul 2005, pentru ca nu era destulă bataia de joc, din resturile de lemn vechi ale bisericii monument, s-a realizat și o toaletă lângă biserica „nouă” că veche nu mai era.
