Au trecut și alegerile locale din 9 iunie 2024: Alfred-Robert Simonis a devenit Președinte al Consiliului Județean Timiș, iar Dominic Samuel Fritz a dobândit un nou mandat de Primar al Municipiului Timișoara. Această stare a lucrurilor obligă două formațiuni politice între care adversitățile sunt notorii să colaboreze, respectiv să coabiteze, în scopul asigurării, la nivel local și, respectiv, județean, a unei bune, eficiente și utile administrații publice. Cu câteva săptămâni în urmă, arătam — tot în acest săptămânal — faptul că, în exercițiul celui de-al doilea mandat de Primar al Timișoarei, dl Fritz va fi nevoit să fie… social-democratic. Îl obligă la o astfel de atitudine politică realitatea juridică și instituțională. Sume importante de bani nu au cum să intre într-un buget local decât numai cu și prin semnătura președintelui consiliului județean. În plus, la data la care scriam aceste rânduri devenise clar faptul că, în viitorul Consiliu Local al Municipiului Timișoara, dl Fritz nu beneficiază de majoritatea absolută a membrilor, ci doar de 13 consilieri, reprezentând 48,14% din efectivul total de 27 de membri ai acestui consiliu (acest procent cuprinzându-i și pe aliații politici ai USR), alți 11 consilieri aparținând alianței PSD-PNL, iar alții 3, AUR-ului. Or, Codul administrativ este foarte clar în locul în care stabilește faptul că cele mai importante hotărâri ale consiliului local se adoptă fie cu majoritatea absolută a membrilor (buget, taxe, impozite, planuri urbanistice, administrarea patrimoniului orașului, contractarea de împrumuturi, participarea unității administrativ-teritoriale la programe de dezvoltare județeană, regională, zonală sau transfrontalieră), fie cu majoritatea calificată de două treimi a acelorași membri (dobândirea sau înstrăinarea dreptului de proprietate având ca obiect bunuri imobile). Doar hotărârile de mai mică importanță se adoptă cu majoritatea simplă a numărului de consilieri locali. La un număr de 27 de membri în Consiliul Local al Municipiului Timișoara, după regulile descriptive stabilite de art. 5 din Codul administrativ, majoritățile sunt următoarele: (i) cea absolută — 14; (ii) cea calificată — 19; (iii) cea simplă — 8.
În condițiile mai sus arătate, pentru configurarea și aprobarea bugetului public local, al realizării de investiții locale de mari dimensiuni ori pentru (re)așezarea taxelor, impozitelor și a redevențelor locale, dl Primar Fritz va avea nevoie și de votul alianței locale PSD-PNL ori de cel al AUR-ului. Pentru că procentului efectiv al Alianței Dreapta Unită (USR, PMP și Forța Dreptei), de doar 48,14%, îi procură acesteia doar 13 consilieri din cei 27 stabiliți de lege pentru Municipiul Timișoara, această Alianță va avea nevoie de sprijinul a 1 până la 6 consilieri, care nu pot fi atrași decât fie de la alianța PSD-PNL, fie de la AUR, în caz contrar domnului Primar Fritz fiindu-i foarte greu să asigure o eficientă guvernare locală.
În următorii patru ani, pentru evoluția și dezvoltarea Timișoarei este nevoie de o coabitare între domnii Fritz și Simonis. Altfel, mi-e teamă că vom asista la o nouă perioadă de stagnare a acestui oraș. Cred că dl Fritz trebuie să dea dovadă de pragmatism. Nicio administrație locală nu poate performa fără un sprijin — mai mare sau mai mic — al administrației centrale (guvernamentale). Care, în România, este pesedisto-liberală și, cel mai probabil, din toamnă va rămâne de aceeași culoare. Or, din păcate, la circa 35 de ani de la schimbarea de regim politic, prin care a trecut România în decembrie 1989, încă nu se poate vorbi în această țară despre o reală și efectivă autonomie locală, respectiv despre o descentralizare profundă, astfel că realizarea multor proiecte locale depinde de bunăvoința decidenților guvernamentali (de la centru), cu care orice administrație locală responsabilă ar trebui să angajeze și să mențină o relație confortabilă și, implicit, avantajoasă. Orgoliile prostești nu-și au locul în această discuție! Amintiți-vă de perioada în care Timișoara a fost condusă de fostul Primar, Gheorghe Ciuhandu, lider marcant al între timp dispărutului Partid Național Țărănesc Creștin și Democrat. Cum în acea perioadă Guvernul României era controlat fie de social-democrați, fie de liberali, fie de democrat-liberali, s-a ajuns ca Timișoara țărănistă, condusă de Gheorghe Ciuhandu, să fie supusă unei cumplite izolări, în timp ce alte orașe de aceeași amplitudine (Cluj-Napoca, Oradea sau Brașovul) se bucurau de multiple și consistente investiții venite dinspre bugetul de stat. Or, Timișoara nu merită o nouă astfel de „epocă” de foarte tristă amintire. De aceea este nevoie de o serioasă, onestă și angajantă colaborare între cei doi (foști) adversari. Niciunul dintre cei doi actori ai acestei relații — de maxim interes pentru timișoreni, dar și pentru timișeni — nu-și permite să o facă pe supăratul. Vechile „complimente” — pe care protagoniștii acestei relații și le-au făcut, în mod reciproc, mai ales în ultimele luni — trebuie îngropate, iar în locul lor trebuie așezată o constructivă și eficientă concordie. Măcar de dragul timișorenilor care vor, printre multe altele, un modern și performant spital municipal/județean, un nou stadion de mari dimensiuni, o polivalentă capabilă să găzduiască un eveniment artistic de mare amploare și alte asemenea lucruri. Această mult dorită concordie local-județeană nu poate fi compromisă nici de interesele meschine ale unor „oameni de afaceri”, nici de unele voci ale unor intelectuali exaltați ori venind dinspre presa mai puțin responsabilă și nici de „radicalii” de prin partide, care cred prostește în morala „izolaționismului” politic. Ea — concordia — este și trebuie să fie baza viitoarei dezvoltări a unui oraș care de mult prea multă vreme nu mai poate pretinde statutul de metropolă, decât cel mult pentru dimensiunea sa și numai întrucât, în imediata sa vecinătate, nu găsești vreun oraș de mai mare întindere decât Timișoara.
