Nu foarte multe publicaţii au scris despre aniversarea lui Dorin Tudoran, una dintre personalităţile de seamă ale vieţii culturale din ultimii 30, 40, 50 de ani. În „Literatura Banatului” scriam că unul dintre cei mai vizibili scriitorii români în ultimii 30 de ani a fost Dorin Tudoran.
Performanţa jurnalistică, literară, atitudinea politică au focalizat atenţia asupra lui. Şi am încercat să contextualizez: devenit erou al cotidianului, obligat să răspundă mereu la întrebările zilnice, somat de un imediat al momentului politic, literar, Dorin Tudoran nu a scris niciodată despre cei care, din familia sa, au atras atenţia asupra unui arbore genealogic. Lucrul cel mai grav întâmplat, de altfel, în istoriile literare ale ultimelor decenii (cinci? șase?) este abandonarea contextelor, a „modelului biografic”, a documentelor care se opresc asupra uneri istorii personale, naţionale, europene neconfiscate de prezent. În istoria personală a lui Dorin Tudoran locul naşterii, Timişoara, e un spaţiu de pasaj. Doar migraţia părinţilor săi a făcut ca scriitorul să pară al Timişorii. Nici tatăl, nici bunicul său nu aparţin Banatului. Nu definesc această geografie literară, deopotrivă a Europei Centrale şi a sud-vestului european. Nimeni nu a scris despre poezia tatălui lui Dorin Tudoran. El face parte dintre scriitori care a participat, prin poezia sa, la imaginea dreaptă a Transilvaniei în timpul dictatului de la Viena.
Valorile estetice, elogiate de poeţii Cercului literar de la Sibiu, au pus în umbră valorile naţionale elogiate de cei care purtau, cu şezătorile lor, prin Ardealul anilor ’40, mesajul Transilvaniei sfâşiate. I-a apărut la Mediaş, în colecţia Cartea Refugiatului Ardelean, un volum care adună poeziile sale „rebele” din anii ’40, risipite prin antologii? Am citit despre el, n-am dat, încă, de urmele lui.
În volumul Pasaj cu pietoni există Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu, un amplu poem dedicat lui Marin Preda. E un mic „roman” din care aş selecta. „Şi tot înainte de-a fi strivit/ de-un Mercedes/pe pasaj de pietoni/ cu bunicul meu/ s-au mai întâmplat câteva lucruri/ ce nu pot fi omise:/ el a fost unul/din acei flăcăi/ apărând Mărăşeştii/ numai în dalbe izmene/ şi purtând la brâu/ patru cartuşiere/ ca patru pietre de moară/ şi-acolo la Mărăşeşti/ a fost declarat mort/ numai pentru că/ i-a trecut un glonţ/ dintr-o parte în cealaltă/ a capului/…/ dar el/ bunicul ăsta al meu/ s-a ridicat după două zile/ şi când s-a văzut acolo/ printre morţi/ a scuipat o gură bună de sânge/ şi-a zis:/ „Bă, eu nu-s mort,/ că n-am cum să fiu aşa/ şi-am şi copii acasă!” Legenda bunicului, istoria bunicului, parabola bunicului care „n-are cum să fie mort” e importantă pentru a înţelege poezia, dar şi jurnalistica lui Dorin Tudoran. E una dintre puţinele „confesiuni” în care Dorin Tudoran scrie despre cineva din familia sa. Şi scrie fiindcă istoria Moromeţilor s-a desfăşurat şi în familia sa. Marele scriitor face parte din lumea sa.
Şi mai importantă ar fi istoria stră-străbunicului său, Tănase Todoran. O istorie care riscă să rămână necunoscută. E vorba de unul dintre marile personaje ale Ardealului, ilustrat ca soldat, ca luptător, ca erou al unei bătălii fabuloase. A fost tras pe roată în 1763, cu 22 de ani înaintea lui Horia. Tănase Todoran, opus imperialilor, a fost tras pe roată la 104 ani, refuzând, în faţa torturilor, compromisul. Tănase Todoran e unul dintre miturile naţionale pe care le-am risipit în desfăşurarea vremurilor.
În recentul „Observator cultural”, una dintre puţine poublicaţii care consemnează evenimentul, Dorin Tudoran se ocupă de extindererea acestei negaţii. De dreptul de a spune Nu. „Mi-e foarte dor de un anume Dorin Tudoran, care ştia că „Numai copilăria e glorioasă, restul e agonie” (…) Aş dori să nu mă mai văd vreodată cu alt Dorin Tudoran (nici despre acesta nu ştiu dacă mai trăieşte), cel care şi-a imaginat că lumea poate fi schimbată spre mai bine prin cuvânt, adevăr şi bună-credinţă. Era un Dorin Tudoran sortit eşecului, căci nu lua în calcul un element fundamental — natura umană. Cuvântul — oricât de miraculos de curat şi de bine intenţionat — nu poate determina inginerii genetice. Suntem cum suntem. Schimbările de care ne învrednicim rămân limitate, relativ superficiale şi sunt foarte rar determinate de intervenţii din afara noastră”.
Revista mai publică ultimele poeme ale lui Dorin Tudoran (poetul şi-a ieşit, în acest moment aniversar, din tăcere), între care, la loc de onoare, într-o tulburătoare simetrie, e Calea:
nu ştiu cum să ies, cum să găsesc calea/ mult prea multe umbre pentru un singur om. şi acela bolborosind/ o limbă de început de lume. sau una de sfârşit. oricum totuna.// nici piciorul fiarei nu mai lasă urme. nici fluturele nu ştie/ din ce parte îi vine aripa transparentă. din ce parte — zborul./ cineva solfegiază deşi notele nu au primit încă un nume. balconul// abia se mai ţine în câteva cuie de aer. deasupra — mirişte albă. eu nu mă desluşesc de-atâta limpezime/ prin care trec într-un car de foc. plin de ecouri — surd la sunete. eu.”
E vocea unuia dintre cei mai mari scriitori ai noştri. Trebuie să o auzim.