Evoluțiile politice din România ultimelor săptămâni nu sunt și nu pot fi de bun augur. Între Națiune și Stat, dar și între Societate și Elitele ei s-a produs o fractură profundă și foarte greu de vindecat. Cam jumătate dintre români nu mai au încredere în instituțiile fundamentale ale statului: Președinte, Guvern, Parlament, Curte Constituțională, Justiție, comunitate de informații. Partidele – și, mai ales, cele care își asumă statutul de a fi pro-europene – sunt, imagologic, pur și simplu dărâmate. Mulți dintre concetățenii mei cred că nu mai sunt, în mod legitim, reprezentați și că, orice li s-ar spune, de către oricine, nimic nu-i mai poate convinge că anularea procesului electoral prezidențial, dispusă de Curtea noastră Constituțională, la 6 decembrie 2024, a fost o măsură justă și, prin urmare, necesară. La rândul lor, elitele acestei țări sunt pur și simplu discreditate. Analizele făcute tristei stări în care se găsește România – analize ce nu trebuie să fie neapărat docte, dar care ar trebui să fie măcar raționale și argumentate – nu se mai bucură de prea multă încredere. Și de ce s-ar bucura? Asistăm neputincioși la compromiterea celor care ar fi trebuit să asigure gestiunea guvernământului în această țară sau măcar suportul lui științific absolut necesar: intelectualii. Aceia adevărați, cu școala făcută la timp, unde și cu cine trebuie. Din păcate, tocmai acești oameni par să deconteze dezamăgirea, frustrarea și furia celor mulți. Aceia cărora le sunt refuzate dovezile cu privire la implicarea unui stat străin neprietenos, în procesul electoral care a dus la rezultatele de la sfârșitul zilei de 24 noiembrie 2024, aceiași cu cei cărora li s-a spus că, de fapt, candidatul C. Georgescu ar fi beneficiat de sprijin financiar din partea Partidului Național Liberal și tot aceiași cărora li s-a prezentat, „în premieră pe țară”, producția artistică a unui recent dialog neplatonician dintre primul-ministru al Guvernului României și președintele unui important consiliu județean, dialog de pe urma căruia noi toți am aflat că, în viață, deseori, este înțelept să asculți, dar să nu judeci. La această sarabandă de întâmplări, s-a mai adăugat una: candidatura dubitativă a d-lui. C. Antonescu. Scos, așa cum s-a spus, „de la naftalină”, pentru câteva zile, dl. Antonescu părea să fie „prințul pe cal alb”, capabil să-l înfrunte cu succes pe „zmeul suveranismului” (încă) nefrecventabil, reprezentat de dl. C. Georgescu. Dezamăgire! La câteva zile după ce partidele care susțin noul Guvern condus de dl. M. Ciolacu, odihnitul domn Antonescu – nervos și, pe alocuri, isteric, dar cu un aer nerușinat, de detașată superioritate – anunța jignitor întreaga țară că înțelege să se „auto-suspende din calitatea de candidat la funcția de Președinte al României”. Superbă inovație instituțională! Mă întreb cum o voi explica studenților mei? Printre rânduri, noul Guvern numit de Președintele K.W. Iohannis, a avut, totuși, răgazul de a adopta o ordonanță prin care a încercat să pună măcar o mică stavilă dezmățului bugetar din ultimii ani, lovind mai ales în cei care nu au beneficiat decât într-o foarte mică măsură sau deloc de risipirea fără rușine a banului public.

Tabloul României politice de astăzi este plină de figuri crispate. Caravaggio ar avea de unde să se inspire. Toată lumea prorogă sau temporizează câte ceva, întârzie decizii, prelungește agonii și amână nejustificat administrarea tratamentului vindecător, în folosul unei societăți care, suferindă fiind, urlă literalmente după el. Care este leacul pe care actualul Guvern l-ar putea administra societății pe care încă pretinde că o mai păstorește? Răspunsul este simplu: adoptarea și publicarea hotărârii de aprobare a calendarului viitoarelor alegeri prezidențiale. Știu că niciun text de lege nu stabilește vreun termen imperativ, în care Guvernul să fie obligat să adopte o astfel de hotărâre. Și aceasta pentru că, lipsit de imaginație, legiuitorul nu s-a gândit că, vreodată, alegerile prezidențiale ar putea fi anulate de către Curtea Constituțională, tocmai în toiul desfășurării lor. Dar tot atât de adevărat este și faptul că art. 97 alin. (2) din Legea noastră fundamentală stabilește că, în caz de vacanță a funcției de Președinte al României – situație care intervine doar în caz de demisie, demitere, deces și imposibilitate definitivă de exercitare a atribuțiilor – „în termen de 3 luni de la data la care a intervenit” această vacanță, „Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Președinte”. Aplicând, prin analogie, această dispoziție constituțională, Guvernul ar fi putut adopta deja o hotărâre de aprobare a calendarului aferent viitoarelor alegeri prezidențiale, astfel încât cel puțin primul tur al acestor alegeri să aibă loc nu mai târziu de 6 martie 2025, respectiv la trei luni de la decizia din 6 decembrie 2024 a Curții noastre Constituționale, de anulare a procesului electoral anterior organizat pentru alegerea Președintelui României. La data la care scriu aceste rânduri, trecuse deja o lună de zile de la mai sus menționata decizie, iar noul Guvern abia de a inițiat discuții pe marginea acestui delicat subiect. Ce anume ascunde această aparentă blazare? Frica de Popor? O veritabilă nepăsare față de cei mulți, care, astfel, sunt pedepsiți pentru votul și, implicit, pentru revolta lor din 24 noiembrie, dar și din 1 decembrie 2024, atunci când s-au consumat recentele alegeri parlamentare, ocazie cu care „binomul P.S.D.-P.N.L:” a mai primit o ocară electorală? Refuzul de a deschide calea unor viitoare alegeri prezidențiale, în care – s-o recunoaștem! – dacă i se va permite să candideze, „zmeul suveranismului” pare a pleca cu prima șansă? Omenește, domnule Ciolacu, vă pot înțelege „starea de expectativă”! Ca dascăl de drept public, nu pot fi decât intransigent! Sincer, aștept să văd din partea dumneavoastră bărbăție! Aștept să văd că vă pasă de noi toți! Prin urmare, vă rog să organizați cât mai repede alegerile prezidențiale! Lăsați Poporul să vină la urne! Îl va răcori, aducând alinarea de care, pe drept cuvânt, noi toți – muritorii de rând – avem atâta nevoie.