Aș fi vrut să fiu mai tânăr scriind aici, acum: în spate cu marea și-n față cu lacul Siutghiol. Parcă și mai îngust seara, când Ovidiu aprinde lumina. Dar mai e până pe celălalt mal, chiar dacă mașina timpului meu ar fi o șalupă.

Astăzi sunt optimist — e un Volkswagen la mâna a doua. Ba chiar foarte optimist! —înainte a fost al unei bunicuțe cu garaj din Germania. Ce-mi pot dori mai mult decât să merg în marșarier cu ea?! Cu mine.

Începutul anilor nouăzeci nu-i așa departe. Iar dacă dau cu spatele nici măcar nu încalc prea tare sensul unic. Ci doar pe jumătate. Jumătatea plină a ceștii de cafea? A Cazinoului din Mamaia pe care l-am revăzut de dimineață cu ochii copilului din anii șaptezeci?

Și, iată, sunt tânăr! Pe la începutul studenției și al vieții cu adevărat posibile. Pot scrie: „o zi frumoasă de primăvară, cu soare”. Așa, ca în compunere, un elev bun la matematică. Și mai puțin la română — dar tot de zece, ca să nu i se strice media.

Fiindcă era nici mai mult, nici mai puțin decât o zi frumoasă de primăvară, cu soare, când am intrat pentru prima dată în redacția unei reviste. La „Orizont”, condus peste Bega de Adriana Babeți, pe care o cunoscusem la universitate. Cu deja amintirea întâlnirii cu Șerban Foarță pe drum, în fața Operei.

Iar acolo, într-un birou plin cu mașini de scris — alte mașini ale timpului (?) —, cu gândul că Marcel Tolcea, „responsabilul cu poezia tinerilor”, poate fi… Ca să pun răul înainte. Nimic mai eficient, în fața întârzierii redactorului „meu”, fiindcă din caietul mecanic pe care-l țineam în mână mi-au fost desprinse, cu grație, câteva file. Filele de poveste ale debutului. Ale prieteniei. Dincolo de care, însă, îmi rămăsese în minte un nume pe care-l auzisem repetat în redacție: „domnul Ungureanu”. Care avea alt birou. Un loc pe unde trebuia neapărat să trec. Dacă într-adevăr… Dacă totuși. Dacă…

„Domnul Ungureanu” — fusese spus. Și „neapărat”. Iar domnul Ungureanu, la prima ședință de cenaclu „Pavel Dan” la care mersesem, mi-a spus că mă știe „din scris”. Apoi a vorbit despre mine.

Așa am început să-i învăț cuvintele. Care erau altele, cu totul altele. Altele de tot — chiar dacă le știam prea bine. Forma, sensul? Da, însă geometria lor!… Era complet neeuclidiană. Aproape sferică. O geometrie fără axioma paralelelor. Totul era — e! — secant. Se intersecta, avea puncte comune. Fiecare cuvânt spus devenea pe loc… înscris. Iar cele mari — atât de greu de pronunțat! — erau proaspete, abia născute parcă. Prin amplificare, prin hiper-amplificare, deveneau firești, nu departe de pura lor modestie — luxul celor mari. Celor mai mari — așa cum sunt ale scriitorilor, nu?!

Câteva minute în cea mai bună dintre lumile posibile — a scrisului — îmi ajungeau săptămâni întregi. Până la o nouă apariție în „Orizont”, până la prima cronică semnată de Cornel Ungureanu? Până la următoarea întâlnire cu domnul Ungureanu, sigur.

Și, fără îndoială, până azi, când îi deschid de fiecare dată febril fișierul pe care mi-l trimite joia, vinerea, sâmbăta. Spre publicare în pagina șapte a unui săptămânal timișorean, cu mesajul: „rog semn dacă a ajuns!!!”.

În cuvintele domnului Ungureanu pagina era — și a rămas — un sambadrom, oricât de Bacovia ai fi. Și nu numai pagina, ci și sala de cenaclu a USR Timișoara, atât de plină în anii nouăzeci-douămii, sau sala de curs a universității, unde aflam, într-o seară, totul despre Gruparea Albatros, sau o librărie, o cafenea. Ba chiar starea vremii dintr-o piață a Timișoarei.

Odată oficiată de domnul Ungureanu, ziua devenea sărbătoare legală. Cu o singură condiție: să treacă în scris. Prin scris. Să treacă proba ei însăși — a timpului (?!). Da, a timpului care iartă scriitorii. Și poate și pe mine, care încă învăț cuvintele domnului Ungureanu. Geometria și… geografia lor.

Dar să revin. Aș fi vrut să fiu mai tânăr scriind aici, acum. Unde, când plouă peste mare și Siutghiol. În spate și-n față. Sunt eu un acoperiș în două ape? Nu, e sâmbăta seara și aștept e-mail-ul domnului Ungureanu: rog semn dacă a ajuns!!!

Și a ajuns. Articolul „Mircea Braga și prietenii săi”. Pentru numărul de joia viitoare.

P.S. 1: Cornel Ungureanu mi-a spus cândva că literatura se face prin prietenii. Nu l-am crezut atunci. Tinerețea mea era prea singuratică, prea trufașă. De fapt, n-aș fi vrut să fiu mai tânăr scriind aici, acum.

P.S. 2: Ploaia s-a oprit. În Mamaia se aprind artificii.