Am scris despre fiecare dintre ei, cu bănuiala că n-am scris destul — că opera lor nu s-a încheiat. Uite că s-a încheiat, iar acum e rândul exegeţilor, istoricior să scrie despre ei. Despre viaţa lor: întru totul neobişnuită.

Iosif Caraiman ar putea fi un alt reper pentru literatura „grainiţei”. Copilăria şi adolescenţa lui Iosif Caraiman au fost trăite cu amintirea tatălui asasinat de cei  care dictau în societatea românească: în sat, în şcoală, în locurile unde i-a fost permis tânărului să se angajeze. Poetul Iopsif Caraiman scrie altfel, se desparte de cei care scriu poeme într-o ţară în care i-a fost asasinat tatăl. Nu scrie versuri, scrie viersuriri.  Viersuriri din Ţara Feneş, titlul ultimului volum de versuri semnat de Iosif Caraiman,  pare ermetic, fiindcă foarte puţini au auzit de Feneş, de „Ţara  Feneş”. Nu plutim într-un univers imaginar. Feneş  este unul dintre satele „vechi”, dintr-un ţinut cu enclave arhaice care şi-au păstrat limba. Felul de a fi. Au păstrat intact dialectul bănăţean. Satul Feneş este unul din satele rebele din Banatul de munte, care, la sfârşitul anilor patruzeci, se împotrivea dictatului comunist. Aici trăiau oameni care voiau să-şi păstreze identitatea, drepturile, buna aşezare în lume. Numeroase texte de propagandă, unele celebre, semnate de Dan Deşliu sau de Petru Dumitriu, deveniţi autori de seamă, au condamnat „criminalii” care se împotriveau regimului. În Ţara Feneş a fost ucis tatăl celui care scrie „viersuriri”.  Acesta este satul lui – este ţara lui.  Fiul de „bandit” a fost vânat ca un posibil criminal. Poetul din Ţara Feneş e fiu al tatălui său, e dintr-o lume care a vrut să-şi păstreze demnitatea. Poezia primelor sale volume, scriam altădată, e ironică, sarcastică, cu secvenţe „în limbaj dialectal”. În limba din Ţara Feneş Iosif Caraiman numeşte o despărţire. Frunză verde de istorie, 1996; Omul şi pruncul, 1996; Naşterea, surâsul, 1998; Laic şi risipitor sau Proletar, bărabă şi-o grenadă pe geafecea, 1999; Fratele fiului, 2003 sunt cărţi ale istoriei personale, ale naşterii într-o lume duşmană. Ale retragerii într-o boemă care vrea să sublinieze valoarea unui univers insular salvator. Citabile ar fi poemele din prima carte a Ţării  Feneş, cele care vor să refacă geografia rezistenţei şi a crimei. A supravieţuirii:    „Soarele-i copil în vâru ceiuşului,/ păzăşce mieii cu iosum a lui gaşpar, sara/ moş nicanor scoboară cioporu gi la/ curmătura mare…” (când soarele-i copil). Sunt poeme „aspre”, în care poemul îşi asumă statutul de scriitor din „altă ţară”. Dar care este condiţia scriitorului? A poetului? Un poem, scrisoare dusă la râu, e dedicat „poetului frate”, Gheorghe Azap. „Mi-e frig, poetule, în sărăcie/ şi-n toată noaptea băutorilor de rom/ mi-s românia încruntată-n ro-mânie./ viscolită vreme, viscolite vise…/ acum/ să te mai rogi în ce/ rugăciune/ în ce versete fără pâine?”. Ultimul capitol al cărţii se numeşte „In memoriam”. Sunt poeme scrise pentru prietenii cu care a fost, ani mulţi, în literatură. În Caransebeş, în Reşiţa, în Banat, în Ţara Feneş. După despărţirea de Tată, a urmat şi despărţirea de ei. Sunt (au fost) apropiaţii săi, rudele sale, atât de bine aşezate în Ţara Feneş: „Dumnezeu să-i odihnească în PACEA CUVÂNTULUI pe George Suru, Nichifor Mihuţa, Sorin Titel, Ioan Ardeleanu, Cosmin Lungu, Constantin Andronache, Paulina Corcoveanu, Doru Timofte Ioan George Şeitan, Ioan Toma, Nicolae Cristescu, Nicolae Popa, Arthur Porumboiu”. Şi: „Cu pioşenie le mulţumim pentru vieţile ce ni le-au lăsat în scris”. Cărţile lui Iosif Caraiman se izolează într-o geografie literară pe care el însuşi, poetul supravieţuitor…, încearcam să scriu în 2020. Dar în 2023…

Duşan Petrovici. Volumul său de debut, Lebede ale puterii, apărut în 1972, a adunat pentru prima dată la o „masă rotundă”, pentru a comenta noutatea, toţi criticii revistei „Orizont”. Andrei A. Lillin, Alexandra Indrieş, Marcel Pop Corniş, Cornel Ungureanu, Lucian Alexiu salutau, cu etnuziasm, debutul tânărului, ieşit la lumină după un şir de interdicţii. Anunţam un mare poet. După Obelisc (1973), Obiecte pierdute (1980),  Clima temperată (1981), autorul decide să  fugă în Germania Federală. Se întoarce acasă temporar, după 1989, cu volumul Autobiografie ermetică (1992), cu un Preambul al lui Şerban Foarţă: „După o dispariţie din librării, din publicaţii, din bibliotecile obşteşti, poetul Petrovici revine, — astfel încât nu doar o veche, neîntreruptă prietenie mă autorizează, cred, să-i prefaţez această carte de nou debut, de relansare (ce, altfel, s-ar lipsi, desigur, de un zadarnic preambul. (…) Sârb, dar scriind în româneşte, în România (socialistă), el, în Germania, e român; stingher şi prea-însingurat, şi ca poet, şi ca  Auslaender, într-un exotic idiom”. „Străin la pătrat”, Duşan Petrovici scrie, în primul volum al întoarcerii acasă, o poezie a despărţirilor: „A venit vremea să mă despart de prieteni,/ iubitei să-i spun un definitiv adio/ iar peste duşmani să arunc anatema;/ să smulg luna din cârligele ei sfinte/ şi s-o port ca pe un copil în braţe,/ să rămân singur, să rămân singur…/ căci m-am trezit dintr-un somn adânc/ înconjurat de cuvinte vulgare,/ într-o lume nebună,/ în care nici moartea nu mai are ce face/ şi s-a apucat să-mi cerşească,/ să-mi ceară zilnic moneda mea de opiu!”. Zaruri de apă (1999) nu mai e „o autobiografie ermetică”, e un volum luxos, cu un motto din Paul Celan („moartea e un maestru în ţară germană”), cu desene de Dan Ursachi, cu melancolii care atrag atenţia asupra revenirilor în lumea promoţiei sale literare: „trecător prin cântecul de toamnă al celui prea târziu/ îmi las uneltele în seama păsărilor călătoare/ şi a servitoarelor ce n-au fugit de la stăpân/ dar şi în seamana fratelui ce mi-a bătuuit la uşă/ ca umbra unui nou păcat/ numai ca ele coboară pe pământ/ în eleganta lui cutie de violă/ şi-mi uită numele şi-mi uită casta/ şi într-o clipă îmi pierd acolo căldura animală”.

Richard Wagner este unul dintre liderii opoziţiei din România. Aktionsgruppe Banat a devenit una dintre paginile esenţiale al înţelegerii scrisului „de limbă germană” din Banat. Şi a opoziţiei optzeciste. Şi-a orientat colegii, a scris pagini esenţiale de teorie literară, dar şi romane care au în centrul lor Timişoara. Banatul. Herta Mueller, laureată a prmiului Nobel, odinioară soţia lui, îi datorează dreapta aşezare în literatură.

Olga Neagu era, în adolescenţă, una dintre marile speranţe ale poeziei din Banat. Tinereţea ei explozivă, senzualitatea frenetică anunţau un tipar liric — „o nouă Ana Blandiana”, spuneau criticii. Jurnalele — din manuscris — vor da imagine metamorfozelor unui stil. Şi unui fel de a înţelege lumea şi trecerea.

Mirel Radu Petcu a fost o prezenţă vie în viaţa Filialei Timişoara a Uniunuii Scriitorilor. Mândria sa de coleg şi prieten ne invită să-i recitim cărţile — rămân multe de spus despre ele.

Ca şi despre ale colegilor noştri recent dispăriuţi.

.