Pe primul îl cheamă Andreï și deprinderea lui de bază a fost să le spună francezilor, întâi, apoi lumii întregi o poveste despre tristețe, libertate și fuga de grozăviile spațiului totalitar într-unul dintre cele mai tulburătoare romane apărute pe la mijlocul anilor ’90.
Cartea s-a numit Testamentul francez și a devenit de atunci și până azi un roman-cult nu doar pentru frumusețea și ușurătatea cu care Makine spunea povestea unor exilați pereni, printre care, deși nu despre el este vorba în narațiune, scriitorul însuși se identifică, într-un fel sau altul.
Stabilit la Paris prin 1987, marele scriitor rus a continuat să povestească cum stă treaba cu lumea din care provine și să explice de ce marea cultură rusă nu a putut să schimbe în lupta cu istoria faimosul suflet rus și, cu atât mai puțin, pornirea Kremlinului spre violență și asuprire a tuturor celor slabi, dar, totuși, nesupuși. A continuat să povestească meșteșugit și delicat despre oameni cutremurați mereu de un hybris deloc inocent cu ei și cu vieților lor, în teritoriile unde obișnuiau să și le trăiască. Siberia lui Makine nu e nicidecum imaginară, ba dimpotrivă, e ținutul cumplit și fabulos, în egală măsură, așa cum în cuvinte de o frumusețe nepământeană el reușește să descrie scena de iubire petrecută la hotarul dintre Orient și Occident în romanul Pe malul fluviului Amur.
Iată câteva fraze prin care acest povestitor exemplar limpezește strania frumusețe a lumii și a unor oameni care se întâmplă să fie îndrăgostiți: „Trupul ei, cristal topit și fierbinte pe țeava unui suflător de sticlă… Mă auzi, Utkin? Aceea pe careo evoc în discuția noastră nocturnă de peste Atlantic va înflori sub pana ta febrilă. Trupul ei, cristal cu luciu cald de rubin, va deveni mat. Sânii i se vor întări colorându-se într-un roziu lăptos. Pe șolduri va avea un roi de alunite — urmele degetelor tale nerăbdătoare… Vorbește despre ea, Utkin!”
Al doilea povestitor se numește Orhan, se declară veșnic îndatorat unui oraș numit Istanbul și, din acest motiv atât de simplu, obișnuiește să-l descrie ca și când el, Istanbulul, e un soi de tovarăș de viață, cu bune, cu rele, salubru sau necurat, dar niciodată vrednic să fie uitat ori părăsit de bărbatul ce-l locuiește. Orhan este același povestitor neînfrânat care descrie în „Zăpada” cum un poet vrea să salveze măcar în parte lumea bolnavă din așezarea Kars, acolo unde, cuprinse de un soi de smintire, mai multe tinere aleg să se sinucidă pentru că cineva de la vârful ținutului le-a interzis să mai poarte vălul în scoli. Poetul, împreună cu un oarecare Orhan, primește un ajutor neașteptat în bătălia inegală cu radicalismul celor din jur din partea altui personaj ce apare la răstimpuri: zăpada! De aici încolo totul devine posibil, pentru că, în toate cărțile sale, personajele lui Orhan Pamuk obișnuiesc să vorbească, la propriu, cu viața!
Iată, de pildă, cum poate un poet, în cuvintele povestitorului din Istanbul, să găsească mai ușor calea spre inima femeii iubite, furându-i, la final, un sărut: „— Pentru că vreau să-ți mai citesc o dată poezia mea, a spus Ka, punându-și caietul în buzunarul paltonului. După tine, e frumoasă? — E cu adevărat foarte frumoasă. — Ce e frumos în ea? — Nu știu, e foarte frumoasă, a spus Ipek, care tocmai deschisese ușa și ieșea. Ka a îmbrățișat-o la repezeală și a sărutat-o pe gură”.
